ÎN ZILELE NOASTRE, A TE BĂRBIERI ESTE LA FEL DE NORMAL CA A MÂNCA SAU A BEA APA. ÎN SOCIETATEA DE CONSUM CONTEMPORANĂ SE IMPUNE CA BĂRBATII SĂ AIBĂ OBRAZUL PROASPĂT RAS, ÎN TIMP CE, ÎNCĂ DIN EGIPTUL ANTIC, BĂRBAțII CARE POARTĂ BARBĂ AU FOST IDENTIFICAŢI CA FĂCÂND PARTE DIN ANUMITE CERCURI.
De ce mă rad? Nu este o întrebare care să-i mai dea dureri de cap bărbatului zilelor noastre. Nu mai are niciun rost să subliniem că bărbieritul este o necesitate fiziologică. Instrumentele de marketing ale societăţii de consum, care stimulează cererea şi contextul social sunt elementele care au schiţat chipul bărbatului contemporan. În zilele noastre, portul unei bărbi sau menţinerea obrazului bine ras indică apartenenţa la un anumit mediu social, politic sau religios. Aşa a fost întotdeauna.
Egiptul Antic este considerat prima civilizaţie în care barba a însemnat deopotrivă statut social şi modă. Dacă ne gândim doar la statuia regelui Tutankamon ne putem da lesne seama că faraonii Egiptului antic purtau de obicei o barbă care le alungea bărbia. Acest tip de barbă, vopsită în albastru, simboliza puterea faraonului, oamenilor de rând fiindu-le interzis să poarte una la fel. După cum scria istoricul roman Diodorus Siclus, celţii identificau clasele sociale după barba purtată de membrii societăţii.
Goţii purtau mustăţi şi bărbi tăiate într-un anumit fel care simboliza acelaşi lucru, în cultura lor, la fel ca şi părul cârlionţat pentru germanici. La fel cum forma mustăţii şi bărbii diferă de la o cultură la alta, şi metoda de bărbierire s-a schimbat. Se ştie că sud-americanii îşi smulgeau firele din barbă în loc să le radă.
Oricât de puţine informaţii am avea în această privinţă, un lucru este sigur: bărbaţii obişnuiau să se radă încă din Epoca Pietrei. Picturile rupestre ne arată că bărbaţii se bărbiereau încă de acum 2.500 de ani. Se pare că, pentru a-şi păstra barba la o anumită lungime, bărbaţii foloseau un lemn aprins. Mai apoi s-au folosit scoici şi alte obiecte ascuţite, în acelaşi scop.
Instrumentele şi metodele utilizate la bărbierit nu au cunoscut o foarte mare dezvoltare până la revoluţia industrială, când prima transformare înregistrată a fost cuţitul în formă de T pentru ras, briciul, cu o lamă de 4 cm lungime, care dădea posibilitatea atingerii pielii într-un unghi corespunzător. Acest model s-a răspândit atât de mult, încât până în 1902 s-au vândut peste două milioane de brice.
Totodată, în Anglia cuţitul cu lamă dublă născocit în 1892 de King Camp Gillette, inventator amator şi autor al unor povestiri utopice, a marcat un punct de cotitură în istoria ustensilelor folosite la bărbieritul umed, datorită unei lame ieftine de oţel şi a unghiului propice. De acum, orice bărbat se putea rade cum se cuvine şi ieftin acasă. Soldaţii americani au folosit pe scară largă această metodă în timpul Primului Război Mondial.
Creşterea economică înregistrată după cel de al Doilea Război Mondial a adus cu sine sporirea cerinţelor umane de diferite feluri. Deşi maşina electrică de ras a fost inventată înainte de război, cererea de astfel de ustensile a crescut abia după război. Această schimbare a adus cu sine necesitatea rasului chiar şi în weekend, ori în campusuri, în perioada anilor ’50.
Moda de a purta barbă, ca şi cea a unui obraz proaspăt bărbierit sunt rezultatul unor schimbări complexe, atât la nivelul nevoilor personale, cât şi sociale, mai pregnantă decât celelalte tendinţe ale modei.
Chiar şi astăzi, modul în care se rade îl face pe bărbat să se identifice cu anumite cercuri sociale, exprimând dorinţa acestuia de a fi la fel cu ceilalţi membri ai grupului respectiv sau tendinţa lui de a se diferenţia faţă de ceilalţi şi de mediul în care trăiește.
