Carmen Okabe: Ilie Constantin, aşa ca la catalog. Te ştiu de foarte mulţi ani, de la distanţă și, ca mine, toată lumea te ştie drept Costel de la Blondi. Cum s-a născut Blondi, cum s-a născut pasiunea lui Ilie Constantin pentru estetică, pentru coafură? De la ce vârstă? De mic, de adolescent? Sau din familie, o moştenire...?
Ilie Costel: O întrebare foarte grea pentru mine, pentru că eu dau ca răspunsuri numai adevărul. Iar oamenilor nu cred că le place. Nu am avut nici o legătură cu meseria asta până când am terminat liceul sportiv la Iaşi. Am jucat handbal, am făcut schi de performanţă. Familia mea fiind în Bucureşti am venit și eu. Am fost la IEFS, nu mi-a plăcut, am întrerupt. Apoi, am început la propunerea unei persoane, care mi-a spus „nu vrei să faci?". Nu pentru că am avut talent sau vocaţie. Subliniez asta pentru că văd cum vin părinţii aici la şcoală şi mă întreabă „Da' de unde ştiţi că copilul meu are talent?" - Nu trebuie să aibă talent. Important este să aibă îndemânare şi să se implice foarte tare. Poţi să faci această meserie şi fără să spui că a fost visul tău sau că de mic erai talentat, făceai păpuşi sau altceva... Chiar nu am avut legătură cu nimic din această sferă. Poţi să începi aşa şi să te dezvolţi foarte tare.

C.O.: Să nu poţi să-l foloseşti. Asta e clar. Spune-mi cine e persoana care ţi-a propus „Nu vrei să încerci?"
I.C.: A fost o foarte bună prietenă a fostului preşedinte al cooperativei Igiena, aşa era structurată atunci afacerea asta, pe cooperative... Şi mi-a zis: "Nu ai vrea să încerci?" Pe vremea aceea erau foarte puţini băieţi în meseria asta. După ce am început, am avut mari probleme cu revistele de atunci, care mă întrebau "De ce nu te-ai dus să te faci miner, eşti mare, puternic, să faci o meserie de bărbat?". Azi, aceste lucruri au fost depăşite.

C.O.: Acum avem chiar mai mulţi băieţi care au succes...
I.C.: Da, dar nu că băieţii sunt mai buni. Sunt buni în meseria asta pentru că ei nu sunt în competiţie cu femeile. Aşa că lucrează detaşat, cu plăcere şi văd cum le-ar plăcea lor o femeie. Asta nu înseamnă că femeile nu sunt foarte bune, dar mai intervine „partea feminină" şi poate câteodată nu eşti prea obiectivă, te prefaci sau mai uiţi să faci ceva intenţionat... Cine vrea să facă meserie trebuie să fie serios, fie că este femeie sau bărbat. Dar bărbaţii dau bine în meseria asta.

C.O.: Este o frază la modă „dau bine". E clar că important este să încerci. Să vezi dacă poţi, dacă te pasionează pentru că tehnica se poate învăţa ca de altfel în oricare meserie artizanală. Am înţeles că ai început la Igiena, dar cum ai ajuns de la ucenic, lucrător la Igiena, la mult mai mult? Acum lucrezi cu mari firme foarte renumite din domeniu şi ai propria afacere de câţiva ani. Când s-a petrecut în mintea ta, pentru că în primul rând asta este o chestiune de atitudine, când ai hotărât să lucrezi pe cont propriu, când ai hotărât că poţi?
I.C.: Foarte simplu. Chiar de la început. Când am terminat şcoala de coafură, am vrut să mă las, aveam senzaţia – eram cinstit cu mine – că nu prea ştiam să fac lucrurile, raportat la ceilalţi din saloane. Dar oamenii care erau acolo şi aveau experienţă mi-au spus: eşti bărbat, eşti înalt, o să ai succes... Eu am spus: "că nu cred că pot să fac meseria asta". Când ei m-au convins să rămân, mi-am propus chiar de la început, foarte adevărat şi sincer, dacă fac lucrul ăsta să-l fac bine. Cum să realizez lucrul acesta? Atunci nu era prea multă informaţie. Orice manifestare începând cu moda, toate prezentările de modă erau făcute numai de mine, toate evenimentele, cum sunt târgurile anuale unde veneau cele două firme mari L'Oréal şi Wella, care făceau demonstraţii. Eu m-am dus acolo şi m-am oferit să-i ajut. Sigur, am colaborat bine şi cu L'Oréal – poate nu dă bine acum pentru că reprezint Wella. Dar ăsta este adevărul. Fiind şi vorbitor de limbă franceză, după ce i-am ajutat în primul an, în anul următor m-au invitat să lucrez pe scenă, unde am învăţat foarte multe: am cunoscut tehnici noi, produse, oameni care făceau meseria asta cu adevărat. De asemenea, veneau cei de la Wella, am lucrat şi cu ei, astfel încât la foarte scurt timp după ce am terminat şcoala am devenit profesor. Am predat şi altora teoria care îmi este foarte dragă. Este foarte adevarat că „dacă vrei să înveţi ceva ia-ţi un elev". Pentru că m-a ajutat să mă implic şi m-am implicat ca să învăţ. Oamenii mă întrebau şi eu mă apucam să le spun şi să le arăt. La început cursurile au fost inventate de mine. Informaţiile pe care le aveam şi eu de la L'Oréal, Wella, din modă, pentru că am început şi eu să mă deschid, să gândesc, să văd că lucrurile astea au legătură. Şi, în felul acesta am evoluat imediat. La vremea aceea erau competiţii în cadrul ţărilor socialiste. M-au luat în echipa naţională, am lucrat acolo alături de alţi colegi fără niciun fel de orgoliu, numai să fiu acolo. Am fost mereu unde trebuia, adică am fost în locurile importante unde se făcea meserie, modă. Sigur că lucrurile astea m-au ajutat să ajung ceea ce am devenit. Sigur că evoluţia cea mai mare a fost imediat după '90, când ultimul campionat de coafură internaţională a fost la Bucureşti. Şi atunci au venit cele două mari concerne Wella şi L'Oréal să facă demonstraţii. Pentru că au văzut că s-a deschis piaţa şi că se pot face afaceri în România, cei de la Wella mi-au propus să facem o echipă - Wella România - cu care să mergem în Germania, să ne antrenăm ca apoi, la rândul nostru să îi antrenăm pe coaforii din România. Deci, s-a întâmplat foarte repede, am avut foarte mult noroc. Sigur, norocul a fost că la acea mare manifestare internaţională am făcut de toate: am prezentat programul, am lucrat, am făcut demonstraţii, şi atunci am văzut că pot să fac mai multe lucruri care interesau. Imediat am plecat în Germania cu prima echipă formată din mine şi trei colege de la salon. La vremea aceea era greu să decid care oameni să meargă, era încă revoluţie, lucrurile erau încă tulburi. Şi, crede-mă că, după primul seminar în Germania m-am întors şi am zis că mă las de meserie, pentru că mi-am dat seama de cât de puţin ştiu. Însă ei m-au încurajat, au zis „vii şi înveţi", am mers de trei – patru ori pe an în Germania şi m-am antrenat. Şi, la rândul meu, a trebuit să ţin cursuri şi în felul acesta mi-am făcut mâna, m-am dezvoltat. Acum în 2010 este puţin paradoxal, sunt mai recunoscut în breasla mea de către colegi, decât de către clienţi. Pentru că principala mea preocupare este să îi învăţ pe alţii. Şi asta se petrece într-un mediu doar al nostru. Este fascinant, interesant, și îmi dă o mare bucurie acest lucru, cu atât mai mult cu cât cei interesați învață, se dezvoltă, încep afaceri și devin modele pentru alţii. Şi acest aspect este prețuit de mine acum.
Din păcate nu am timp suficient, ţin cursuri în București (studioul Wella), în țară, am şcoala proprie și lucrez şi în salon... în 24 de ore nu le poţi acoperi pe toate.

C.O.: Sunt absolut de acord cu tine. Consider că a fi profesor e o vocaţie pentru că sunt foarte mulţi buni specialişti, dar sunt foarte puţini cei care ştiu să transmită ceea ce ştiu. Am văzut pe parcursul vieţii specialişti extraordinari, dar care nu puteau transmite. Sau care aveau o teamă de a transmite, pentru ca nu cumva elevul să îl depăşească. Cred că tu faci parte dintre aceia care se bucură sincer dacă elevul devine mai bun şi te depăşeşte. Asta este cea mai mare satisfacţie. Mi s-a întâmplat şi mie şi când predam limba chineză, şi acum când predau estetică şi mă bucur exact ca tine să îi văd că sunt pe picioarele lor, nu numai că sunt foarte buni şi au realizări, aşa cum am văzut că „fetele" tale au făcut un DVD cu tehnici de tunsoare. Este clar că mândria este implicit a ta pentru că sunt elevele tale. Dar altceva voiam să te întreb. Tu spui că printre atâtea servicii şi în timpul în care dormi trebuie să te pregăteşti. Eu nu ştiu nimic despre viaţa ta personală. Ilie Constantin este numai muncă?
I.C.: Răspunsul este da. Am familie, dar o familie pe care am sacrificat-o şi Lili, soţia mea, îmi spune de foarte multe ori că sunt ceea ce sunt şi datorită ei deşi câteodată nu recunosc. Nu pentru că nu ar fi adevărat, ci pentru că nu e convenabil. Sunt foarte multe probleme într-o familie. Am şi un copil, un băiat, care nu are nicio legătură cu meseriile astea. Petrec foarte puţin timp cu ei. De obicei acasă îmi pun un DVD, scriu ceva, îmi fac o fişă, altfel intru în panică. Chiar în a doua zi de Paşte am învăţat, pentru că nu am timp să mă simt confortabil, pentru câte lucruri trebuie să aflu. Ne înconjoară foarte multă informaţie, din care am datoria să selectez ce e mai important pentru oameni. Şi cel mai greu este să ajungi să ai un mesaj simplu într-un vocabular simplu ca orice om să înţeleagă. Dar în acelaşi timp să îi spui lucruri importante. Am trecut şi prin perioada în care vorbeam pretenţios de înţelegeam numai eu, şi mi se părea foarte amuzant. Dar oamenii m-au suportat şi aşa pentru că le-am adus foarte multe informaţii. Apoi mi s-a făcut ruşine. Şi asta a fost o filosofie de viaţă pentru că întotdeauna m-am dus şi am stat lângă cei mai mari. Nu am avut frică de asta niciodată. Faptul că am putut să stau pe scenă, fiind mai timid de fel când vorbesc faţă în faţă cu o persoană, dar când stau pe o scenă îi cuceresc pe toţi - ştiu că asta sună aiurea. Dar aşa se întâmplă. Mă simt extraordinar de bine când sunt foarte mulţi oameni. Dar şi lucrul acesta a trebuit învăţat. Şi l-am învăţat stând lângă cei mai mari din lume, din breasla mea. Cu aceşti oameni am făcut cursuri, am legat prietenii, ajuns să ne cunoaştem foarte bine, să discutăm probleme. Am văzut cum fac ei lucrurile şi, foarte sincer, la început am copiat, pentru că un model care funcţionează aşa de bine trebuie să îl preiei şi după aceea să îl transformi în modelul tău, să îl adaptezi. Aşa am pornit. Dacă am vrut să învăţ coafură la cel mai înalt nivel, m-am dus în cel mai important loc, la Londra, la cea mai mare academie şi acolo am învăţat, deşi puteam să mă duc la cealaltă academie, la Toni&Guy unde lucrurile sunt mai simple. M-am dus unde e mai greu. Mottoul lor este dacă poţi să faci ce fac ei, poţi să faci orice. Nu mi-a fost uşor nici cu limba engleză. Dimineaţa începeam la 9:00, la 14:00 eram deja foarte obosit. Mă chinuiam să înţeleg limba, ca să pot să îmi notez, să pot să filmez, apoi trebuia să fac şi practică. A fost cumplit, dar extrem de incitant să învăţ cum se predă, cum se comunică, să învăţ toate trucurile unui seminar la cel mai înalt nivel. Asta m-a ajutat în viaţă. Ca să pot să îmi conduc afacerea şi să înţeleg lucrurile de conducere, de management, economice, m-am dus tot la vârf. Întâmplarea face, ca după revoluție să mă împrietenesc cu o parte dintre prim-miniștrii, oameni care au condus (că au condus cum au condus, asta e altă poveste) și de la ei am învățat. Am stat în preajma lor. Asta m-a făcut să am şi mai multă încredere în mine, să nu mai am teama că în momentul în care vine o personalitate mă voi emoţiona. E puţin nepotrivit ce spun. Nu mă emoţionează oamenii, mă emoţionează alte lucruri. Pentru că am vrut să ştiu cum stau pe scenă, m-am împrietenit cu actori foarte mari de la care am învăţat.

Dacă vrei poţi să faci orice pe lumea asta.

C.O.: Şi eu cred la fel, important e să crezi în ceea ce faci şi să te simţi capabil, să îţi aduci aminte în fiecare zi care este scopul tău. Poate suna ambiţios, pentru că nu toţi vor ajunge prim-miniştri sau, în meseria noastră, la nivelul tău. Important e să ştii exact unde vrei să ajungi. Sau tinerii să ştie că pot îndrăzni. Şi să viseze la un business al lor. Dar pentru asta nu trebuie să înveţe numai meserie, ci şi management, şi economie, şi finanţe, şi absolut orice. Din păcate, eu văd foarte mulţi, mai ales în faza de cumpărare a necesarului pentru deschiderea unui salon, că lucrul pe care îl lasă întotdeauna la urmă este personalul. Toată lumea cheltuieşte mii de euro pe mobilier, pe oglinzi, pe aparate şi când îi întrebi de personal, ridică din umeri. Asta cred că este o problemă a pieţei noastre în momentul de faţă. Este mare nevoie, şi pe partea de coafură, şi pe partea de estetică, de buni specialişti şi cred că tu ai înţeles de mult lucrul acesta pentru că ai o şcoală. Cam câţi elevi ies pe an din mâinile tale și câți continuă?
I.C.: Mi-ar plăcea să spun că toţi, dar nu este adevărat. Cam o sută de elevi termină. Când vin la şcoală, vin extrem de derutaţi, nu ştiu ce o să se întâmple. De aceea, în prima parte a şcolii predau numai eu. La înscriere le spun: „Veniţi cu un caiet studenţesc gros şi cu un pix". Şi întreabă de ce le trebuie caiet la coafură. O doamnă pe care am întrebat-o de ce a venit cu copilul la coafură mi-a răspuns că dacă tot n-a reuşit nicăieri, măcar aici să reușească! După părerea ei, în coafură nu trebuie să te implici prea mult şi nici să înveţi. Pe parcursul şcolii, elevii constată că lucrurile sunt foarte serioase, află multe lucruri care le fac plăcere şi încep să înţeleagă despre ce este vorba. După o lună, toţi îşi doresc să rămână coafeuri toată viaţa. Când termină şcoala, este o mare bucurie când îmi spun foarte mulţi că nu ar vrea să se termine. Din păcate, ei nu fac faţă nici psihic, nici fizic, pentru că meseria asta înseamnă stat în picioare 12 ore, deci fizic trebuie să fii foarte bine pregătit şi pentru asta trebuie să faci sport, să îţi întreţii musculatura, coloana, psihicul. Să devii un bun comunicator, ascultător, să înţelegi lucrurile. În meseria asta doar la sfârşit apuci să tai părul şi să îl colorezi. Poate suna ciudat, dar asta nu contează atât de mult. Dar dacă nu livrezi ce ai învăţat, e degeaba. Mulţi nu pot, şi renunţă. Dar majoritatea continuă. Şi bucuria mea este când trec prin ţară (pentru că în fiecare săptămână sunt în alt oraş) îi văd că au afacerile lor, că se dezvoltă, că îşi întreţin familia, că vin la competiţii, că au ambiţie, au dorinţă, că vin la cursuri tot timpul să reia informaţiile. Asta e marea bucurie. Cei care rămân coafeuri un an de zile, vor rămâne toată viaţa. De asta nu poţi să scapi. Devine un mod de viaţă. Eu mă întreb tot timpul, ce aş face dacă aş întrerupe meseria, cum mi-o cer cei de acasă.

Şi nu ştiu cine aş mai fi dacă nu aş profesa... N-aş exista!

C.O.: Deci eşti hotărât să nu ieşi la pensie.
I.C.: Nu, şi nici nu îmi doresc să ajung la vârsta aia. Mi-aş dori, sincer, să se termine undeva în salon sau la un seminar, brusc. Şi cred că dacă s-ar întrerupe dintr-un motiv medical sau Doamne fereşte, nu ştiu ce aş face, aş intra într-o panică groaznică. M-am gândit să pictez, să desenez, dar nu e de ajuns. Să scriu o carte de coafură, toată lumea îmi cere asta, am materiale, am de toate. Dar tot nu mi-ar fi de ajuns. Este vorba de contactul cu oamenii.

C.O.: Asta voiam să spun. În meseriile acestea, în afară de faptul că mânuieşti foarfeca, trebuie să ştii să mânuieşti şi comunicarea. Contactul cu oamenii este cel care dă satisfacţii nemaipomenite pentru că nu eşti numai un coafeur, ci eşti şi un psiholog, un prieten. Eu am o vorbă, la doctor lumea se duce că este obligată, la coafor şi la estetician se dezbracă singuri. Când spun că se dezbracă poate la estetică şi la masaj chiar de tot, la coafor în general pentru că se simt exact ca în cabinetul unui psiholog şi îşi varsă toate necazurile şi atunci coafeurul este ca un burete care trebuie să accepte şi să ştie să dea sfatul potrivit în momentul potrivit sau să păstreze o distanţă prietenească ca să nu influenţeze foarte mult viaţa clientului. Clientul nu are nevoie numai de coafură, are nevoie să fie ascultat. Cred că între un salon sau altul în care sunt specialişti la fel de buni, clientul îl alege şi pe cel cu care poate să comunice cel mai bine. Şi cred că tu asta ai reuşit să faci când îmi spui că ai atât de mulţi prieteni, pentru ca ai reuşit să intrii în canalul de comunicare potrivit cu fiecare dintre ei.
I.C.: Am constatat că este foarte important pentru cel care vine la tine. Asta contează pentru el, să îţi pese. Dar nu să te prefaci că îţi pasă, ci să îţi pese cu adevărat de el. Să îl asculţi cu toată inima, că se simte asta. Nu te poţi juca. Poţi până la un punct, dar după aceea se simte. Dacă îţi pasă de omul acela, să îl şi asculţi cu atenţie, să te şi implici, să îi faci o propunere care este în avantajul lui pentru că trebuie să fim sinceri, coafeurii, în majoritatea lor, lucrează pentru ei, să le placă lor, nu clienţilor. Dar dacă ajungi să îţi pese, se creează o altă legătură, care nu se mai strică niciodată. Cel mai important lucru în meseria asta a fost că mi-a dat şansa să cunosc oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut niciodată. De la fiecare client am învăţat foarte multe lucruri, pentru că am vrut să învăţ şi pentru că am înţeles că e important să îl ascult pe el, nu să vorbesc eu. Este ca şi într-o conversaţie în care îl întrebi pe celălalt ce face ca să ai ocazia după aceea să îi povesteşti întâmplările tale şi nici nu auzi ce îţi răspunde el. Aşa este în coafură. Şi al doilea element foarte important este discreţia. Au mai fost persoane care au venit de la ziare, de la reviste, de la televiziuni şi au zis să facem un interviu. Iar după două minute mă întrebau de bârfe. De la mine nu vor primi niciodată. Pentru că eu merg la oameni în casă, ei vin la mine, ajungem să avem nişte relaţii atât de apropiate încât ştiu foarte multe lucruri, dar este omul meu, iar eu sunt al lui şi păstrăm legătura de atâţia ani. Îţi dau un exemplu cu aceşti oameni, nu ştiu dacă e atât de relevant, dar pentru mine a contat. Unii dintre ei care au fost în vârf, prim-miniştri, când n-au mai fost, m-au sunat chiar în ziua aia. Unul m-a chemat la el, m-am dus şi l-am întrebat de ce m-a chemat. Şi răspunsul a fost: „ca să văd dacă mai vii". Nu că avea nevoie de ceva. Şi aşa tratez orice om care vine la mine, chiar îmi pasă de el. Şi aici este cheia, nu că faci mai frumos sau mai puţin frumos. Important e să faci corect, să îi propui ceea ce este cu adevărat folositor. Nu neapărat ce este cel mai modern. Asta se câştigă cu timpul. Ori eşti născut aşa, ori devii aşa.

C.O.: Cum spuneam şi mai devreme, tehnica se poate învăţa. Inclusiv tehnica de comunicare. Dar cred că esenţial în discuţia noastră este ceea ce vom spune şi ca mesaj pentru cei mai tineri şi pentru cei care poate ştiu asta deja, este că într-adevăr trebuie să înveţi mereu. Poate că înainte nu erau atât de multe cărţi, nu era atât de multă literatură. Acum dezvoltarea personală, indiferent de meserie, este foarte importantă. Se poate învăţa comunicare, coaching, deci se poate învăţa orice ca să îţi ajute pentru apropierea de client, apropierea de colegi, pentru că la un moment dat într-un colectiv este foarte important şi cred că tu ai un merit foarte mare şi în asta, să poţi să fii un liant între cei care lucrează împreună cu tine, să existe energia pozitivă necesară ţinerii unui colectiv, pentru că fiecare dintre noi are o personalitate, un caracter mai bun, mai dificil, mai agresiv, trebuie să fie cineva care să ştie să modeleze eventualele conflicte, asta este foarte greu. Elementul uman este cel care ne dă pe de-o parte satisfacţii, dar pe de alta cel care ne dă şi foarte multe deziluzii.
I.C.: Dar cel mai dificil este cu ai tăi. Şi acasă şi la serviciu, cu ai mei este dificil, cu ceilalţi e uşor să comunic. Cu ai mei devine complicat.

C.O.: Ţi s-a întâmplat să te deziluzioneze cineva foarte tare?
I.C.: Da, dar acum îmi dau seama că nu oamenii aceia erau de vină, ci eu. Aveam prea multe aşteptări de la ei. Așa că am învăţat să nu mai am. Atunci când cineva mi-a creat o deziluzie a fost pentru că eu eram egoist. Nu pentru că omul era de vină. Viaţa este extrem de dinamică şi trebuie să accepţi lucrurile astea, îmi spunea un prieten regizor. Fiecare este bun într-un fel. Când am crezut că sunt rănit sau deziluzionat de fapt nu era real. Acum am scăpat de asta. Colegii din ţară mă întreabă de ce nu sunt fițos. Ce să fac? Să intru la seminar, să leşin de vreo trei ori...nu! mie mi-a trecut, am trecut şi prin asta.

C.O.: Acum eşti mai Zen. Ştii, filosofia budistă spune să îi accepţi pe toţi din jurul tău şi lucrurile care ţi se întâmplă, pentru că aşa trebuia să se întâmple.
I.C.: Cel mai greu a fost să mă accept pe mine. Şi încă nu m-am acceptat destul. A fost foarte greu. De aici am plecat că dacă eu cu mine sunt în regulă, voi fi și cu ceilalţi.

C.O.: Câţi ani ai?
I.C.: Nu pot să spun.

C.O.: Poţi să zici anul în care te-ai născut.
I.C.: Nici asta nu pot să zic.

C.O.: Eu te întreb off the record pentru semnul chinezesc.
I.C.: Sunt Dragon.

C.O.: Deci în '64. Dragonul este un semn puternic.
I.C.: Sunt şi taur deci tot o zodie de muncă. Contează foarte mult zodiile, chiar dacă mulţi râd. Este foarte dificil pentru cei din jur să stea cu noi. Vrem foarte mult, cerem foarte mult şi facem. Ofer mult şi cer mult. Dar nu cer pentru mine, mi-a trecut asta. Cer în profesie. În profesie niciodată n-am făcut rabat. Dau un exemplu: la concursurile pe care le organizez mi se sugerează să dau diverse premii anumitor persoane. Nu pot să fac asta. Suntem prieteni, ok, dar până la profesie. Soţia mea m-a întrebat ce contează pentru mine şi am avut proasta inspiraţie de a-i spune că pe primul loc este profesia, pe al doilea ea şi de atunci nu mă mai iartă.

C.O.: Am văzut la Paris nişte esteticiene care vorbeau franţuzeşte, dar am simţit imediat că au accent şi le-am întrebat de unde sunt. Erau evident din România, dar lucrau ca esteticiene în Elveţia. Amândouă erau românce şi totuşi vorbeau în franceză. Au replicat că nu mai vor să se ştie că sunt românce.
Eu am stat 20 de ani în străinătate şi am fost întotdeauna mândră că sunt româncă. Acum am aflat cine eşti. Dacă înainte te respectam de la distanţă ştiind de renumele tău, acum, că am avut aşa o conversaţie productivă în care mi te-ai dezvăluit, spune-mi te rog, mesajul fiind deja clar, ce le spui tinerilor sau părinţilor care îşi trimit copiii cu forţa în această meserie?
I.C.: Este foarte dificil să spun ceva. Ce le spun eu lor la şcoală încă din primele zile este că meseria asta şi pasiunea pentru profesie mi-au salvat viaţa de foarte multe ori. Atunci când am fost foarte derutat sau cu probleme de familie sau de alt gen, singurul refugiu care mi-a ocupat mintea cu adevărat şi m-a făcut să mă detaşez, a fost meseria. Că am făcut un material video, că m-am apucat de scris un curs, am făcut ceva ca să îmi ia mintea de la probleme. Sigur, mai este şi religia. Dar îmi pare rău să o spun, nu sunt îndeajuns de credincios, sunt religios. Aş vrea să fiu mai credincios.

Dar asta spun, dacă vreţi să fiţi salvaţi, vă salvează doar munca şi pasiunea pentru muncă.

Nimic altceva nu există. Ce pot să le spun lor? Orice om dacă îşi doreşte să facă ceva cu adevărat, să se ducă să facă. Trebuie să fie foarte sincer cu sine însuşi, indiferent de ce spune lumea sau familia, el este singurul în măsură să decidă dacă abandonează sau continuă. Tot ce înveţi într-un domeniu, îţi va folosi şi în altele. Totul trebuie făcut cu plăcere. Eu mă dau pe mine ca exemplu, deşi nu este frumos. Eu sunt un copil care nu a fost crescut în familie, am fost părăsit de ai mei. M-au abandonat lângă un copac dintr-un parc din Vatra Dornei când aveam două săptămâni. Şi m-a găsit cineva acolo, deci poţi să fii şi fără familie, fără mamă, tată, fraţi, surori care să te susţină. Nu trebuie să ai bani de la început, nu trebuie să ai o familie, tu trebuie să fii cu tine foarte sincer, foarte cinstit şi să munceşti mult. Sună aiurea pentru unii când spui „să munceşti", dar este un mesaj de viaţă.

Viaţa e muncă şi munca e viaţă. Ea te salvează. Altceva nu mai am de zis.

C.O.: Un mesaj pentru noi, pentru tine?
I.C.: Îmi doresc să am destul timp să folosesc lucrurile pe care le-am învăţat și să pot învăța și altele.Îmi doresc să pot să fiu fizic în formă şi fac eforturi în acest sens. Şi îmi doresc să pot împărtăși cunoştinţele mele şi altora. Iar când se va termina, să se termine brusc şi undeva tot cu ei împreună.