Continuare din numărul precedent

Carmen Okabe: Dar ce produse foloseaţi? Ce creme?
Christine Valmy: Eu le făceam singură. Nu erau prea multe pe vremea aia. Ţin minte că avea Elisabeth Arden o cremă care se numea Creme Extraordinaire. A introdus-o când eram eu acolo. Într-un recipient care arăta ca un borcan de farmacie vechi, genul acela. Costa 10 dolari, în Grecia, când salariul era de 50! La cursul pe care îl făcusem  în România am învăţat şi chimie, am învăţat să fac produse, am luat reţete şi de la fete. M-am uitat la cremă, am studiat-o – pe vremuri nu se scria ce puneai înăuntru. Dar am fost aproape sigură că ştiu ce conţine. Pot să spun că, dacă mă sculai noaptea şi mă întrebai ce vreau, aş fi vrut o cremă Extraordinaire.... visam să o cumpăr. Dar nu mi-am cumpărat-o, chiar dacă mi-o dădea cu reducere, nu era bună de nimic. Dar când am lucrat, eu 
mi-am făcut singură cremă demachiant, cremă de masaj, o cremă de noapte, o cremă de zi, ceva pentru acnee şi ceva aşa rudimentar. Nici nu aveam apartament. Stăteam cu toţi refugiaţii în nişte barăci de metal rotunde, şi în Grecia, când era cald, barăcile alea parcă luau foc. Făceam produsele acolo, dar nu le vindeam, doar lucram cu ele. Că nu aveam borcane, nu aveam nimic. Şi am făcut destui bani, nu o avere, dar cât să comand scaune (mai ţineam minte cum era mecanismul de la scaunele pe care le-am făcut în România şi m-am dus şi mi-a făcut un grec 2 scaune și aparate, şi am închiriat un apartament, într-un cartier destul de bun.

Au venit şi hârtiile să plec în America, pentru că tatăl meu nu a vrut să stea în Grecia. Stăteam la barăci şi eram singura dintre toţi refugiaţii români care avea serviciu. Bărbaţii umblau toată ziua, la cafea şi discutau că în America poţi să lucrezi şi la 60 de ani şi acolo merg câinii cu covrigi în coadă, şi tata, una-două că pleacă în America, ce să facă el în Grecia. Eu îmi făcusem o situaţie în Grecia. Plus că am avut  o baftă nemaipomenită, care de fapt a fost şi n-a mai fost. Anul 60 când am plecat noi în Grecia a fost anul refugiaţilor la Naţiunile Unite, şi refugiaţii primeau o mulţime de facilități, dar eu nu aveam voie să stau în Grecia, că plecasem cu viză de turist, a trebuit să-mi fac acolo şi nu ştiam cum să fac – m-am dus la controlul străinilor (stăteam la un reparator de covoare, un bătrân armean care repara foarte frumos covoare, şi a mers el cu mine să mi se dea viză, că el vorbea greceşte). Cei de acolo au vrut să mă trimită înapoi acasă, pentru că nu ştiam greceşte. Şi de disperare, l-am întrebat pe armean, pentru că la el venea fel de fel de lume să-şi repare covoarele, şi am aflat că minis-tru era Konstantin Karamanlis. M-am dus la sediul partidului lor, eu nu vorbeam greceşte, dar sigur, eram drăguţă, eram tânără, aveam 35-36 de ani, şi am întrebat de Karamanlis. Nu ştiu ce mi-a răspuns, dar m-am aşezat pe un scaun, am înţeles că nu-i acolo şi mi-am zis, să aştept. La un moment dat intră Karamanlis cu o suită după el, trece pe lângă mine, intră într-un birou pe dreapta, şi eu m-am ridicat de pe scaun şi am intrat după el în birou. Vorbea franţuzeşte perfect. Şi i-am spus între vorbit şi plâns şi implorat, că am venit din România, nu am viză, ăştia vor să mă dea afară, sunt disperată.

A fost extraordinar omul ăla şi singurul meu regret este că nu m-am dus niciodată să-i mulţumesc. Mi-a scris pe o carte de vizită să mă duc direct la ministrul de Interne, Makri îl chema. M-am dus la Ministerul de Interne. Pe vremea aia nu se intra liber ca acum, era cu soldaţi, nu puteai să intri că le era frică de comuniştii lor. Şi m-am dus sus, nu l-am văzut niciodată pe ministrul de interne, pentru că m-a primit şeful lui de cabinet. Când a văzut că am cartea de vizită de la Karamanlis, imediat mi-a dat viză. Între timp, pentru că vroiam să-l scot pe bărbatul meu care rămăsese aici, m-am dus la Partidul Comunist Grecesc, la ziarul Libertatea, m-am dus şi la Europa Liberă. Acolo mi s-a spus că e şi programul ăsta pentru refugiaţi. Cu cartea aia de vizită a lui Karamanlis făceam minuni pe unde mă duceam, parcă vedeau pe Sf.Marta!! Şi am intrat în programul Naţiunilor Unite.
Programul îţi dădea gratis un apartament din ce se construia atunci în Atena, şi îţi dădea și bani dacă aveai un plan de business. Am spus  că sunt eu o familie, iar părinţii mei o altă familie. Mi-au dat să-mi aleg două apartamente, unul pentru ei, unul pentru mine. Primesc aprobare pentru 30.000 de dolari  să încep un business. Ştii ce bani erau ăia atunci?

Carmen Okabe: În Grecia!
Christine Valmy: În Grecia. Dar banii erau de la Naţiunile Unite, nu de la greci. Şi când vin hârtiile să plec în America, eu cumpăram bomboane să fac deschiderea la salonul meu. Mi-au spus că trebuie să plec în două săptămâni, căci altfel pierd intrarea în America. Am plâns 2 săptămâni. Am pierdut tot ce am făcut acolo. Am găsit un grec nenorocit care a zis că o să cumpere tot ce aveam pentru prietena lui, ştia că plec şi m-a ţinut că mâine, că poimâine....

Carmen Okabe: Şi nu v-a mai dat nici un ban...
C.Valmy: Şi atunci, nu i-am mai vândut, şi tatăl meu a făcut o cutie mare şi am pus acolo mobilierul pe care-l făcusem şi tot, şi mi l-a trimis cu vaporul. Am plecat în America, dar a trebuit să renunţ la tot, şi la apartamente şi la banii pentru care deja mi se dăduse aprobarea... Iar am plecat fără nimic. Am plecat cu 20 de dolari. Mi-am cumpărat un parfum de 5 dolari şi am ajuns în America cu 15. M-am dus la Arden, m-am gândit că o să mă angajeze ei şi m-au angajat în prima zi cu 45 de dolari pe săptămână.

C.Okabe: Deja era o diferenţă, de la cât erau aici în Grecia, 50 de dolari pe lună şi 45 de dolari pe săptămână,  deja cum s-ar zice de 4 ori mai mult în America.
C.Valmy: Dar erau Statele Unite. Numai chiria era 100 de dolari pe lună. Am luat un studio pentru mine, dar dormeam toţi în aceeaşi cameră. Mai aveam şi bacşişuri, e adevărat, şi vindeam produse, iar dacă vindeai peste 300 de dolari aveai 10% din vânzare. Câştigam, dar nu exagerat de bine. Nu mi-a plăcut să lucrez acolo. Seara, când ieşeam, mă simţeam exact ca şi cum ieşi dintr-o închisoare. În primul rând, eu nu mai lucrasem vreodată pentru cineva. În al doilea rând, ce făceau ele acolo nu-mi plăcea mie, eu aveam altă idee, alt sistem, nu uita, eu lucrasem deja peste 15 ani.

C.Okabe: Cum s-a făcut trecerea de la Cristiana Niculescu la  Christine Valmy?.
C.Valmy: Nu cum, ci când s-a făcut. Când am divorţat eu. Şi când am plecat, eram Xantopol. Când am ajuns în Grecia şi mi s-a dat până la urmă viză, mi-au scris numele greceşte. Şi numele pe greceşte era scris Xantopoulos. În America te pun să spell-uieşti, când terminam de spus asta, pe ăia îi durea capul. La cetăţenie poţi să-ţi schimbi numele. Dar nu aveam cetăţenie ... Şi m-am dus la judecător 
să-mi schimb numele şi m-am gândit ce nume să-mi iau. Bineînţeles că-mi trebuia un nume franţuzesc! Dacă în cosmetică exista ideea de beauty, se ştia că vine de la Franţa. Şi am zis că vreau un nume francez. Eu ştiam franţuzeşte, englezeşte nu ştiam. M-am gândit vreo 2-3 săptămâni ce nume să-mi iau până mi-a venit Valmy în cap. Şi am luat Valmy, pentru că avea şi o istorie. Bătălia de la Valmy, care este cunoscută în Franţa, e una din marile bătălii în care francezii au câştigat faţă de austrieci, când aveau războaiele lor şi în noaptea de dinainte de bătălie armata austriacă era mult mai numeroasă şi mai bine înarmată decât armata franceză. Deci francezii nu aveau practic nici o şansă să câştige, şi totuşi au reuşit. Se pare că austriecii au avut dizenterie şi au păţit ceva. Francezii au câştigat, şi bătălia de la Valmy este recunoscută ca una dintre marile victorii ale Franţei. Şi cum toată lumea îmi spunea să-mi văd de treabă că visez prostii şi aşa...cum nu aveau nici o şansă francezii la Valmy, aşa o să am şi eu. Mi-am ales numele Valmy. L-am luat legal. Şi apoi am schimbat şi Cristina în Christine. Mi-am ales numele Christine Valmy şi am lucrat la Arden. Am plecat de la Arden, am vrut să-mi deschid eu neapărat şi m-am împrumutat de 3.000 de dolari de la un cunoscut din New York şi am deschis salon. Aveam mobila pe care o adusesem din Grecia, am îmbrăcat-o în galben mi se pare...în fine. În fiecare zi când lucram la Arden mă duceam în pauza de prânz la Saving Army să văd ce mai are. Şi mi-am cumpărat mobilă veche de la Saving Army, nişte fotolii, o bibliotecă mare, mi-am luat cărţi. Mi-am făcut institutul ăla cu portocaliu şi cu bleu – arăta frumos. Trebuie să ştii că am cumpărat biblioteca cu 20-30 de dolari pe vremea aia, mi-am lustruit-o, am aranjat-o, mi-am cumpărat cărţi să umplu biblioteca, cărţi îmbrăcate în portocaliu şi bleu. Nu mă uitam la ce era înăuntru, trebuiau să fie bleu şi portocaliu. Arăta frumos. Am închiriat locul cu 275 de dolari pe lună. Adresa era foarte  bună, 14 Est 67 între Fifth Avenue şi Madison. Câteva trepte la parter, ca un bedroom era apartamentul – l-am făcut profesional. Am făcut invitaţii. Toate clientele mele de la Arden au spus “eşti nemaipomenită, dacă deschizi venim la tine, ca tine nu mai e nimeni”. Am făcut invitaţii şi nu a venit nimeni. Zero. Că la Arden plecau cu geantă Elisabeth Arden cadou, iar eu? cine eram eu? Eram Christine de la etajul 8. Cine eram? Şi după 3 luni aveam chirie de plătit. Făcusem contract. În America facem contract, ştii cum e. Şi într-o noapte, ruşinos, am strâns toate lucrurile, am luat un camion şi am plecat. Şi-am închis. Mi s-a rupt sufletul, în noaptea aia când am plecat, a fost pentru mine una dintre cele mai rele experienţe în viaţă. Îmi pusesem aşa speranţă, şi am lucrat, am îmbrăcat scaunele singură, am lustruit mobilele, ce n-am făcut să iasă! Şi când am închis, am fost dărâmată... După aia, a trebuit să dau şi ăia 3.000 înapoi, 100 de dolari pe lună i-am dat, şi nenorocitul ăsta care mi-a dat banii, trebuie să ştii, când mă duceam să duc suta aia, îmi ţinea un discurs care spunea aşa „Ai venit tu, deşteaptă, în America, să faci business, ei, te-ai izbit tu cu capul de uşă? Vezi cum e în America?” Şi mi-a ținut discursul ăsta în fiecare lună, 30 de luni, cât i-am dat câte o sută pe lună, am trecut prin asta. Şi cred că am făcut un breakdown atunci. Un an de zile după aia am intrat la Hotel Astoria să lucrez la coafor. Aveau 2 camere acolo în spate, directoarea era o româncă pe care o cunoşteam eu şi care a devenit prietena mea bună şi mi-a spus “OK, stai aici dacă vrei şi lucrează”. Dar lumea nu ştia de tratamente, trebuia să mă rog eu de ele, a fost greu. Am rămas acolo anul ăla când a trebuit să dau şi banii înapoi. Am avut înţelepciunea să-mi zic că sunt la pământ, trebuie să accept, nu trebuie să mă lupt, lasă aşa, că într-o zi mi-oi reveni eu. Şi mi-am revenit. Şi pe urmă, din `63 n-a fost suflet să întâlnesc, de la şofer de taxi până la oricine, îi întrebam pe toţi „Nu vrei să faci bani într-o companie cosmetică?” Şi printr-o prietenă a mea, am cunoscut prietenul ei, care a vorbit cu alţii, iar unul dintre cei cu care a vorbit era director la Hearst Publication – era o companie mare care face revistele astea Cosmopolitan, etc. Şi a fost o întâlnire cu Broadcasters – erau mai mulţi din televiziune, şi s-a lăudat că o să investească – (eu le-am spus că dacă bagă bani la mine în companie o să fie cea mai mare firmă din lume).

C.Okabe: Dar practic cum v-a venit ideea? Cum s-a petrecut trecerea?
C.Valmy: Păi, dacă la Waldorf Astoria aveam 65 de dolari pe săptămână ca să lucrez  şi sâmbăta, aveam nişte cliente la care mergeam noaptea (de la Atena aveam adrese de la evreice şi mă duceam să lucrez la ele acasă). Am vrut să-mi deschid eu singură un salon, pentru că Waldorf nu era mare lucru, şi îmi intrase mie în cap să-l deschid. Asociaţie nu exista, ah – am uitat să spun cel mai important lucru. Când am ajuns la Atena în `60, din întâmplare Congresul CIDESCO se ţinea la Atena. Am văzut afişele, dar nu aveam bani să intru, din Israel venise o delegaţie mare în care erau mulţi şi am vorbit cu cele de acolo, şi pur şi simplu am intrat cu ele înăuntru fără să plătesc. Când am intrat acolo înăuntru am rămas tâmpită! Atunci l-am cunoscut pe Pierantoni, am văzut aparatură cosmetică ce nu văzusem în viaţa mea. Plus ideea de CIDESCO pentru mine a fost foarte frumoasă, -  ideea că toate ţările sunt împreună şi schimbă impresii, experienţe, mult mi-a plăcut. A intrat în sufletul meu. Când am venit în America, am căutat să intru în  CIDESCO. Ce CIDESCO? Nu exista nici măcar o asociaţie! Eu am inclus şi SKIN CARE în cartea de telefon, că până atunci nu era decât BEAUTY – care însemna păr, ori era MAKE-UP, iar la make-up erau 10-12 nume, toate unguroaice. Dar la make-up, nu la skin care. M-am gândit să fac o asociaţie şi am chemat pe astea care erau în cartea de telefon sub MAKE-UP. Au venit  seara în locul unde lucram şi am făcut şedinţă. În seara aia am avut o migrenă de nu s-a pomenit. Au sărit pe mine. Le-am spus „Aş vrea să deschid o şcoală şi să facem o asociaţie”. De ce ne trebuie asociaţie? Zic, să ne întrunim, să schimbăm experienţe, să învăţăm una de la alta...Dar ele ” Eu nu vreau să învăţ pe nimeni ce ştiu eu! – toate cu secrete. Zic, bine. Ţine-ţi-vă voi secretele, eu o să vă spun ce ştiu eu! Nu, că nu vreau şcoală, de abia avem 2-3 cliente, ne mai pui şi pe drumuri... Zic, cum să se facă un domeniu aici, dacă nu sunt mai mulţi, voi nu v-aţi organizat până acum... Am chemat un prieten al meu, un avocat, mi-a zis că pot face asociaţie dacă am 12 persoane care semnează.

În coaforul de la Waldorf m-am dus la 12 coafori, i-am rugat să-mi semneze şi am făcut asociaţia numită American Association of Aestheticians – AAA. Am strâns 128 de nume – cliente de la Waldorf, cunoştinţe cu nume şi adrese şi mi-am făcut un antet cu American Association of Aestheticians, am scris înăuntru că preşedinta noastră Christine Valmy este însărcinată să afilieze Statele Unite la CIDESCO, şi cu lista de membri m-am prezentat la Lausanne. În '64 am făcut asociaţia, iar în 65 am participat la Congresul CIDESCO de la Lausanne. Anul următor am afiliat Statele Unite la CIDESCO. Am fost foarte mândră că aveam în faţa mea United States, dar eu englezeşte nu vorbeam, ştiam numai franţuzeşte.  Şi toţi ziceau “Măi, ştii aşa bine pentru o americancă!”  În '66 am făcut revoluţie şi am schimbat Comitetul Director CIDESCO şi am făcut din CIDESCO în SUA cea mai mare organizaţie de stat.

C.Okabe: Îmi spuneaţi că  invitaţi cunoştinţele şi  prietenii să investească în compania dvs.
C.Valmy: Da. Prietenul prietenei mele îl cunoştea pe Provost, de la Hearst, şi a fost o reuniune de televiziune şi el a spus că va investi într-o companie cosmetică. Eu i-am spus că o să fac cea mai mare companie de cosmetică din America, iar el a spus că mă va susţine. Văzându-l pe el,  şi ceilalţi au contribuit. Au investit şi cei pe care eu nu-i cunoşteam – toţi din televiziune, adică Mahoney din Texas, unul era de la Chicago Tribune... Au fost 15 persoane care au dat fiecare câte 6.000 de dolari. Şi eu nu am luat nimic, eram la Waldorf. M-am împrumutat de bani să mă duc la CIDESCO în Europa, 700 de dolari, pe care a trebuit să-i dau înapoi (mai lucram eu noaptea, mai făceam tratamente, dar nu era mare lucru, cu comisionul.. ). Cineva mi-a recomandat un blănar nemaipomenit, şi mi-am făcut o blană de vizon şi o pălarie, frumoase, arătam ca-n filme. Aşa m-am dus să mă întâlnesc cu cei 15 pe care nu-i cunoşteam, ca să pună fiecare 6.000 de dolari. La masă, nici nu ştiu unde am fost. Am fost la biroul unuia dintre ei. Ştiu că tot ziceau crap, crap, crap, iar eu, care nu ştiam englezeşte, nu ştiam ce înseamnă. Ca să aflu ani de zile după... crap este la cazino un joc în care arunci, dar, de fapt, pierzi o mulţime. Şi ei ziceau că ăia 6.000 de dolari erau pentru ei crap mare. De unde să ştiu eu? Eu vroiam să înfiinţez o companie cu 20.000 de dolari, dar Arthur, prietenul prietenei mele, mi-a zis „Christina, nu poţi să faci companie cu 20.000 de dolari, este prea puţin. Trebuie să ai 100.000 de dolari.” Pentru mine o sută de mii mi se părea nemaipomenit, și s-au strâns nouăzeci şi ceva de mii.

C.Okabe: Deci practic să zicem că el fost creierul...pentru obţinerea fondurilor. Mă gândesc că la noi chiar şi acum e dificilă o astfel de operaţiune....
C.Valmy: Nu. El a vorbit.

C.Okabe: În sensul că el a vorbit cu investitorii să obţină fondurile. La noi în România de exemplu, încă nu poţi să foloseşti sistemul ăsta – să zici că găseşti fonduri la cineva, sau cineva să investească în compania ta, că nu ar face nimeni. Cred că asta a fost posibil pentru că America oricum era un tărâm în care lumea îşi asumă răspunderea...
C.Valmy: Bine, dar pentru ei, 6.000 de dolari atunci era cum ar fi în România să-i ceri cuiva 1.500 de Euro. Adică, sunt sigură că şi la ora asta găseşti 10 persoane să-ţi dea 1.500 de Euro. Suma era pentru ei exact crap, adică la cazinou de joacă, nu era o sumă.. Pentru mine era o sumă imensă, de la ce eram eu, până la ce erau ei... Arthur m-a învăţat că trebuie să am mai mult. Apoi, când am avut banii, am plecat la Paris. Douăzeci de mii de dolari am investit în aparate, am cumpărat aparatură pentru şcoală. Am cerut aprobare la New York pentru şcoală şi, în final, am obţinut-o.

Am deschis prima şcoală în iunie 1966. Mi-au venit aparatele din Europa. Când au sosit, erau toate desfăcute, a trebuit să stau o noapte întreagă să le asamblez – că mă pricep la electricitate... M-am dus la primul show expoziție ca să am elevi - International Beauty Show se numea, era numai de coafură, cosmetică nu era. Mi-am luat şi eu un spaţiu mic, mi-am pus un scaun, aparate şi făceam tratamente. Trebuie să ştii că se aşezau în faţa mea unde lucram şi râdeau de mine, îşi dădeau coate şi spuneau „uite ce face asta”... Şi-am stat, şi-am răbdat. Ani de zile am zis: „ Ori eu pe voi, ori voi pe mine” – nu m-am lăsat. Dificultatea era că trebuia să angajez persoane care aveau licenţă. Ori cineva care avea licenţă zicea „Ce trebuie să mai merg eu la şcoală!? Eu ştiu!” – eu am dreptul să profesez,  cum ar veni. În sfărşit, am găsit 5 elevi la primul show. Aşa am început şcoala, cu 5 elevi. În primul an am răspuns şi la telefon, am spălat şi closetele, am făcut şi public relations, am făcut şi tratamente – că nu aveam bani – chemam clientele şi le făceam tratamente ca demonstraţie pentru elevi. În al doilea an, am avut prima asistentă, una din fetele care au învăţat în primul an, şi apoi a venit încă una şi pe urmă au început să mearga lucrurile. A mers foarte greu, pentru că lumea nu era informată în legătură cu tratamentele cosmetice. De exemplu, când eram la Waldorf, mă duceam la cliente şi întrebam dacă nu vor să facă un tratament, erau două categorii: unele care se simţeau insultate „Ce vrei să zici? Am nevoie?” şi altele  (eu eram tânără, eram drăguţă)  „Dacă mă faci să arăt ca tine, vin!” Ce fel de business era ăsta? Şi atunci, eu nu mint. Am minţit-o pe mama mea când aveam 13 ani, şi m-am simţit aşa prost, că de atunci nu mai mint. Dacă nu vreau să spun, ocolesc, dar de minţit nu mint. Şi dacă ea îmi spunea „Ce, îmi trebuie?”, eu nu puteam să-i spun că îi trebuie. Şi atunci ii explicam, “chiar dacă nu-ţi trebuie, e bine să te îngrijeşti ca să menţii mai mult ceea ce ai”. A fost foarte greu. Dacă nu ştiau nimic despre tratamente, astupau toate problemele cu make-up...

C. Okabe: Astupau tot şi nu mai tratau. Mi-aţi povestit la Chişinău de  momentul  cu crema, crema pentru acnee.
C.Valmy: N-a fost cremă, a fost tratament. Am făcut o cremă peste noapte într-un borcan obişnuit cu etichetă lipită şi am început să trimit pacheţele aşa mici, cred că 27 de dolari luam pe un pacheţel, o sticlă şi un borcan. Şi apoi au început să vină comenzile... Toate magazinele (revistele) au scris.Vogue a scris cel mai mare articol, În general ei scriu câte 2-3 rânduri de persoană, iar despre mine au scris un articol de două pagini. Adică am avut cu kilogramele presă pozitivă, Vogue, Bazaar... La început veneau editoarele – primul interviu l-am avut într-un material Mademoiselle, a fost unul mic şi  în mai 1964 am avut un articol cu o fotografie frumoasă cu două mâini la mijloc, într-un ziar mare la New York şi avea titlul „On the pursuit of beauty” – eu nici nu ştiam ce înseamnă. O frumuseţe de articol. Adică, aşa de frumos vorbea de mine că a rămas pentru mine cel mai frumos articol care l-am avut vreodată. Pe urmă au început... Dar nu veneau la tratament. Eu le spuneam să stea pe scaun mai bine ca să înţeleagă ce le spun, şi lor le era frică. Pe urmă au început să vină. Aşa m-am lansat, cu presa. Nu aveam bani să fac reclamă, era 5-6.000 de dolari o pagină. Când am început să fac reclamă, deja eram aşezată. Primul articol a apărut în 1971. Pe la jumătatea anului 1972, am făcut reclamă mare aproape în toate ziarele, am investit 1 milion de dolari, şi l-am pierdut. Nu ştie nimeni de ce. Pe o parte nu-mi pare rău acum când mă uit în spate că, chiar dacă se vorbea numai de acnee şi îmi era frică – cum am ajuns să se vorbească numai de acnee despre mine, dar asta în sensul că pe vremea aia nu era Q10, nu era nimic, nu se trata nimeni cu nimic.

C. Okabe: Oricum era o problemă curentă şi importantă. Când lucrurile s-au aşezat, când a început expansiunea spre exterior, adică cu şcolile în afara Americii?
C.Valmy: În Japonia, după 1976, 1977. Eram cei mai mari în Japonia în cosmetică, în tratamente. Aveam şcoală la Tokyo.

C. Okabe: A cui a fost ideea de expansiune  globală?
C.Valmy: A mea a fost. Dar în Europa n-am avut deloc dorinţa să vin. În America am deschis multe saloane, am făcut franchise, şi poate era prea devreme, în 1976. Majoritatea s-au închis, pentru că a fost cheltuială prea mare. Erau splendide toate, la Las Vegas – Fashion Mall era un salon exact ca-n  filme, şi s-a cheltuit o avere, la Houston în Texas, Chicago... peste tot...

C.Okabe: Lumea nu era încă  pregătită.
C.Valmy: Nu era clientelă. Şi nu aveam cum să fac reclamă naţională. Apropo, toţi acţionarii mei erau în televiziune, însă numai Mahoney din Texas m-a chemat să dau un interviu. În rest, nici unul.

C. Okabe: Ei au separat investiţia lor de ce făceau..
C.Valmy: Nu li se părea mare lucru. Pentru ei a fost o joacă, dar până la urmă i-am răscumpărat. Am încă un lucru cu care mă mândresc. Înainte de Cosmopolitan, adică înainte de 1971, poate în 70, a venit la mine un domn de la Revlon. Eu făcusem şcoală într-un apartament. Nu era mare, iar ca să-l măresc i-am pus o oglindă în spate. Aveam un birouaş mic şi un scaun în spate. Şi vine preşedintele de la Revlon, cu rendez vous să mă vadă. Şi i-am spus, „cât sunteţi voi de mari nu ştiţi că pielea nu poate fi pătrunsă de orice, puneţi vaselină în toate alea”... La un moment dat, îmi spune: Doamna Valmy, eu trebuie să spun că vin de la Revlon şi tot ce-mi spui dumneata, eu iau informaţia şi să nu te superi dacă o să o folosesc! Am zis nu, măcar să fie Revlon şi să facă ceva, măcar ies şi eu deasupra ta. Şi pâna azi suntem prieteni şi mereu îmi spune: Christina, n-am să uit niciodată. Că probabil altcineva ar fi zis nu, nu ar fi cooperat, dar eu voiam măcar să se facă ceva, indiferent cine făcea.

C.Okabe: Numai să facă.
C.Valmy: Şi unul din cei care au venit, îl chema Reese, avusese o companie cosmetică, Jean Robert 
Powers, care pe vremea aia era celebră. A vândut-o, nu ştiu cui, şi a luat 2-3 milioane. Pentru vremea aceea, erau foarte mulţi bani  pentru o companie. Dar el avea banii ăştia şi mi-a spus să înfiinţăm compania Christine Valmy. I-am spus că nu pot, „am datorie morală faţă de oamenii ăştia”. Şi cu asta mă mândresc. Mi-a spus „dă-i dracului pe ăştia, lasă-i pe ăştia, că nu le pasă”. Am zis nu, că au băgat bani în mine şi nu mă simt în stare să fac asta. Am refuzat, iar pentru asta am fost foarte mândră. S-au mai ivit şi alte ocazii, dar nu am acceptat nici una. Am vrut să fac totul singură.

C. Okabe: Ca să puteţi decide...
C.Valmy: Da. El vedea în mare.... Dacă aş fi avut bani destui să pot face reclamă, aş fi putut susţine 
toate saloanele – franchise, dar nu am reuşit. Pe urmă s-au  deschis şcoli în Texas, în Chicago, Missouri, Mississippi. Cu şcolile din Florida am început să fac mai mulţi elevi.

C. Okabe: Şcoli Valmy sau şcoli în general?
C.Valmy: Şcoli Vamy. Făceam congrese în fiecare an, la Waldorf Astoria le-am făcut pe toate, am făcut 2 congrese mondiale, în 72 ...

C. Okabe: Cred că era o satisfacţie, plecată  din coaforul Waldorf Astoria, să fiţi în sala de conferinţe cu sute de oameni.
C.Valmy: Da, acolo sus e sală de bal şi culoarele erau pentru expozanţi. V-am spus că nu făceam bani. Pierdeam toţi banii că fetele mele, în loc să vândă produse, erau cu organizarea. Primul congres l-am făcut în 67. Când m-am dus la Paris să iau produsele, m-am întâlnit cu Pierantoni, pe care abia îl văzusem la Atena, dar nu-l cunoşteam. M-am dus la el acasă. O cunoşti pe fata lui?

C. Okabe: Da, desigur. Este  editoarea noastră.
C.Valmy: Şi mi-a dat o carte de-a lui.

C. Okabe: Pe atunci se făceau congresele Les Nouvelles Esthetiques, la Paris.
C.Valmy: Cred că la primul am fost eu. ...Si mi-a dat o carte de-a lui şi mi-a scris ca dedicaţie  „Pour Christine Valmy, qui sera un jour l’estheticienne numero 1 de l’Amerique”.
M-am împrietenit cu Pierantoni, iar în '67 i-am sugerat să facă un tur cu esteticienele din Franţa la noi la New York şi să facem primul congres  de estetică din America. A fost primul congres în Statele Unite. A venit cu 30 şi ceva de esteticiene din Franţa. 
Aveam produsele la Bloomingdales, la etajul întâi sunt cosmeticiene care făceau tratamente gratis, pentru demonstraţie. Împreună cu fetele am pus scaunele, am aranjat, şi am început să facem tratamentele. Apoi au apărut cele 30 de franţuzoaice. Habar nu aveau de nimic! După aceea, Pierantoni a scris un articol în Les Nouvelles Esthetiques de vreo 4-5 pagini care începe aşa....”Când am întâlnit-o pe Madame Valmy am zis că e nebună.  Dar acum să vă spun ce a făcut nebuna în America.”  A fost primul congres cu ei. Dar nu am mai făcut congrese cu franţuzoaice, m-am lăsat.

C. Okabe: Pe urmă a prins gust. S-a organizat şi a făcut Congrese în Franţa..
C.Valmy: Să ştii că sunt o cosmeticiană trăsnet. Chiar ştiu şi meserie, am şi talent în mâini, adică n-am făcut rabat. Am făcut şi în detrimentul meu. Când a ieşit nebunia aia cu colagenul, eu ştiu foarte bine că dacă pui colagen pe piele nu se duce după colagenul dinăuntru şi nu am făcut produse cu această substanţă. Am pierdut, pentru că toată lumea cumpăra, iar eu nu am avut o cremă cu colagen. Am ţinut standardul sus, dacă nu cred, nu fac. Poate să fie comercial, eu nu fac. Adică dacă eşti serios şi te ţii de treabă, reuşeşti.

C. Okabe: Cred că ăsta o să fie titlul interviului.
C.Valmy: Aşa s-a întâmplat. Peste tot pe unde am fost, în Grecia, că nu pot să stau, acolo că nu ştiu ce, peste tot era ceva. Dacă te iei după ei, nu ai mai face nimic.

C. Okabe: Asta e adevărat. Mai greu este în România că şi noi încercăm să ne organizăm.
C.Valmy: Hai să vorbim puţin de asociaţia din România. Trebuie să mergem în Europa când e un congres director CIDESCO şi să le dăm cererea ca să afiliem România.

C. Okabe: Ar fi important, da.
C.Valmy: Nimeni nu-i afiliat din zona asta şi ar trebui să afiliem România.

C. Okabe: E foarte greu pentru că aici esteticienele sunt cam cum erau unguroaicele dvs. în America
C.Valmy: Nu vrea să plătească nimeni!

C. Okabe: Nu vor să-şi rupă din timp, chiar dacă este fără bani, ca să vină să stea de vorbă...Deci, eu mi-am dorit dintotdeauna întâlniri lunare sau măcar aşa, din când în când...
C.Valmy: Nu vin. Numai la congrese vin pentru că le promiţi un dineu de gală cu rochii lungi cu nu ştiu ce...altfel nu vin. Eu am organizat nişte Congrese internaţionale foarte frumoase. Cel din 72 a fost cel mai frumos.
În '80, când l-am făcut, nu a mai fost frumos. Am avut probleme...preşedinta lui CIDESCO era din Grecia şi nu ştiu de ce m-a urât femeia aia. Nu i-am făcut nimic. Eu totdeauna am fost drăguţă cu lumea.

C. Okabe: Poate ţine de compatibilităţile şi incompa-tibilităţile energetice.
C.Valmy: Mi-a făcut mizerii. Era congresul la New York, ştii cum e un congres, are şapte mii de focuri, te cheamă colo-colo, şi nu mă lăsa să ies din sală de la adunarea generală să-mi văd de treabă. Şi m-am supărat aşa rău, că am făcut un atac de inimă. Primul meu atac a fost după congresul din '80. Am plătit cu ceva. Pentru că mi se urcase la cap, în '72 l-am făcut aşa de frumos, am vrut să bat recordul, dar în '80 n-a mai fost bine.

C. Okabe: Este un consum mare. Văd şi eu – în fiecare an,, cum e aici,  la un alt nivel, să zicem, dar lumea nu înţelege din afară ce eforturi mari se fac..
C.Valmy: Şi nu poţi să stai într-o cameră când ai şedinţă la un congres, când e lume, se îmbolnăveşte cel care pune baloanele – aveam baloane pentru deschidere, am făcut o frumuseţe – intra fiecare ţară chemată cu costume naţionale cu steagurile lor. Pentru mine CIDESCO a fost o frumuseţe, şi este şi acum.

C. Okabe: Am cunoscut-o, nu ştiu dacă o ştiţi, pe Clara Wu, din Indonezia,  preşedinta CIDESCO  Indonezia.
C.Valmy: Da. Erau îmbrăcate frumos totdeauna, ele, asiaticele.

C. Okabe: Care este secretul pentru care arătaţi aşa de bine, în afară de cremele Valmy? Este şi calitatea pielii,. Cum o întreţineţi. Hai să spunem ritualul de fiecare zi.
C.Valmy: Multă lume are de la început calitatea pielii bună, dar trebuie îngrijită. Marele secret este să te demachiezi seara: dacă nu te demachiezi seara, a doua zi nu arăţi bine. Nici nu-mi pasă dacă eşti Elisabeth Taylor, sau altcineva ... deci nu există, trebuie să-ţi cureţi faţa bine. Să pui o cremă de întreţinere, să te fereşti de soare... Mi-am făcut o operaţie estetică la 49 de ani. Nu prea aveam nevoie – aveam puţin dublu menton (bărbie dublă). Dar mi-am făcut-o – lumea zicea că n-am nevoie, dar m-am simţit ca-n filme. Apoi am mai făcut una, la dr. Ioan Lascăr, aici, acum 13 ani. A fost a doua operaţie care a fost foarte bună, am fost foarte mulţumită. Şi restul, am produse bune...
Este o companie mare în America,  J.C. Penney, este mare de tot, un department store, şi au venit la mine să fac o linie de cosmetice cu numele meu pentru ei, adică Christine Valmy for JC Penney. Nu am ştiut iniţial cum de au venit, dar am aflat. Eram în Japonia deja, era '78, '79, aşa ceva. Au venit la mine ca să fac linia asta de cosmetică şi am aflat că au avut un studiu făcut cu produsele de pe piaţa din America, iar linia mea a ieşit Nr.1! De aceea au venit ei la mine. Produsele sunt foarte bune, pentru că, aşa cum am făcut şi cu colagenul, nu am făcut nici un fel de compromis la produs, am făcut top quality. De exemplu, compania chimică Rhone Poulenc a descoperit o combinaţie de amino-acizi şi de acizi graşi, care se numea libacide. Era de o calitate extraordinară, însă foarte scump, câteva mii de dolari kg. La un moment dat am fost singura care am cumpărat, şi Rhone Poulenc nu mai face libacide. E o crimă că nu mai face, a fost unul din cele mai bune principii active din câte am întâlnit în viaţa mea. Aveam produse, făceam cu libacide, cu extracte de plante... Produse numărul unu tot timpul.

C. Okabe: Cine se ocupă acum de fabrică?
C.Valmy: Copilul meu, Marina.

C. Okabe: Marina, care în Grecia vă dădea la o parte.
C.Valmy: Pe care am trimis-o la şcoală în Elveţia (chiar dacă nu aveam bani). Când a terminat liceul, cei de acolo au influenţat-o, elveţienii, ştii, sunt anti-americani, şi mi-a scris că nu mai vrea să vină în America şi că vrea să continue facultatea în Europa. Eram gata s-o las. Aveam un prieten mai în vârstă, care mă plăcea mult pe mine – când mă recomanda cuiva spunea „asta-i prietena mea Christina, ea zice că nu-i evreică, dar te asigur eu că este!”. Şi ţin minte că mi-a spus „Christina, dacă o laşi în Europa, mai târziu nu vine, ai pierdut-o, adu-o înapoi”. Datorită lui am chemat-o pe Marina înapoi. Şi nu a vrut, a fost furioasă pe mine. A mers la colegiu în America.
I-am spus să vină să lucreze cu mine. Nu...”You do your thing, I do my thing” , îmi spunea. O apucase să facă major în franceză. Am întrebat-o ce fel de business e ăsta? Politica şi franceza? Când termini, du-te tu în Pakistan, în Vietnam... unde n-ai lumină, n-ai căldură... du-te acolo şi învaţă-i pe ăia, dacă simţi tu asta. Dacă te-ai apucat aşa, să faci bine omenirii... Voia  bani – că în America se dă allowance (bani de buzunar).  I-am spus că eu nu cred în gratis, uite, alţii mă plătesc pe mine să vină la şcoală, eu te plătesc pe tine să te duci la şcoală. Şi am plătit-o să facă şcoala. Era la colegiu şi sâmbătă venea, lucra şi învăţa.
A început să fie interesată, să preia controlul, şi încetul cu încetul a devenit boss. Şi e mult mai afurisită decât mine, eu nu sunt – dacă vine cineva şi-mi spune că are nevoie, îi dau, dar ea nu, că-i afurisită. Împreună cu bărbatul ei, fac treabă foarte bună, s-au extins. Eu nu aş fi putut să fac ce fac ei – în fiecare lună fac un voiaj în Orient 2 zile, 2 zile stă acolo şi 2 zile înapoi. Ce viaţă este asta? Eu am fost de câteva ori în Japonia, Coreea şi China....

C. Okabe: Eu am stat foarte mult în zona aia. Cum vi se pare Asia?
C.Valmy: Nu-mi plac asiaticii. Nu sunt sinceri deloc, după părerea mea.

C. Okabe: Zâmbesc  întotdeauna şi nu ştii ce este în spatele zâmbetului.
C.Valmy: În Japonia ajunsesem ca nişte moaşte. Pentru că, fiind preşedinta CIDESCO USA, am avut un congres mondial la Tokyo. Primim o invitaţie de la Palatul Regal pentru preşedinta CIDESCO, care era Nina Hass, şi pentru preşedinta Statelor Unite să ne ducem la Palat. Eh, eu nu am ştiut că ăia consideră împăratul ca un fel de zeu şi, când am fost invitate eu şi cu Nina, nici nu mai povestesc, tot ceremonialul...serveau mergând în genunchi...de prost gust...

C. Okabe: Ce să le spunem esteticienelor din România? Aşa, după o viaţă închinată esteticii.
C.Valmy: Să le spunem ceea ce nu fac românii. Trebuie neapărat să se organizeze şi să fie împreună, o profesie nu se poate face respectată şi cunoscută, dacă sunt multe şi negrupate. Numai în cazul în care sunt grupate şi dacă fac schimb de experienţă, e foarte important, plus că îţi dă satisfacţia asta de breaslă, că eşti împreună cu ceilalţi – în America, breasla e foarte puternică. Acolo, cei care vând cuie, cei care vând covoare.... toţi sunt incluşi în asociaţii, se întâlnesc şi vorbesc. Românii nu au pasiunea asta pentru coeziune, aici  fiecare e individualist.

C. Okabe: Aici şi când aud de congres, cel puţin în primii ani, mi s-a recomandat să evit cuvântul congres, pentru că le aducea aminte de congresele partidului. Acum au început să se mai înveţe. Dar încă mai avem un drum lung de făcut.
C.Valmy: Dacă se organizează, chiar dacă se face un congres mic cu 30, 50, 100 de persoane este un lucru, însă dacă faci un congres cu 500 e altceva, şi presa te ia altfel, toată lumea te consideră altfel.

C. Okabe: Ce se mai întâmplă acum este că vin pentru că noi avem partea de congres şi partea de expoziţie. Vin stau 3,4 zile. Stau în sala de congres 5 minute şi restul şi-l ocupă stând la standuri. Asta pentru mine, care mă străduiesc atâta pentru programul de congres este o durere.
C.Valmy: Cei de la stand nu ar trebui să facă demonstraţii.

C. Okabe: Nu e vorba de demonstraţii, stau şi cumpără lac de unghii sau pur şi simplu stau de vorbă. Anul acesta vreau să le arăt că meseria noastră e o artă, cu adevărat. Pentru Congresul de anul acesta avem foar-te multe show-uri, să vadă şi publicul că estetica nu înseamnă ceva anost, iar specialistul profesionist este de fapt un artist. Cu toate noile servicii care se oferă în centre, frumuseţea este acum la îndemâna tuturor!
Vă aştept din nou la Congresul nostru, vă multumesc pentru interviu şi sper să reuşim împreună afilierea la CIDESCO!