Interviu cu Dr. Radu Ionescu, chirurg estetician, Clinica Estet-X - realizat de Carmen Okabe

Carmen Okabe: Astăzi vom vorbi despre o temă la modă, implantul mamar. Întrebarea, pentru un medic care profesează de mai mulţi ani, este: există o amintire puternică a unei prime paciente, care a solicitat această intervenţie?
DR. Radu Ionescu: Da. Primele implante le-am efectuat în anul 2000 împreună cu mentorul şi profesorul meu, doamna dr. Penelope Marinescu în Spitalul Militar Central. Atunci în România erau începuturile în augmentarea de sân, vremuri în care acest subiect era uşor tabu. Pe vremea aceea, se ascundea, trebuia să fie un secret naţional augmentarea mamară, faţă de ziua de azi, când a devenit un lucru comun, aproape o „obligaţie mondenă". Acele vremuri erau caracterizate printr-un alt tip de pacienţi, erau mult mai conservatori, doreau nişte forme cât mai naturale, doreau să păstreze secretul absolut asupra tipului de implantare. Şi mai ales, nu exista publicizarea care se face în ziua de azi acestor implante.

Carmen Okabe: Trebuie să facem distincţia între implantul mamar, pentru augmentare, să îi spunem "de fiţe" şi implantul mamar terapeutic, pentru reconstrucţia sânului. Se lucra mai mult atunci partea de reconstrucţie, având în vedere că era mult mai necesară?
DR. Radu Ionescu: Da, într-adevăr. Primele cazuri, nu pot să spun proporţia acum – n-am nişte date exacte – dar, într-adevăr, reconstrucţiile după mastectomii, după cancer mamar, era oricum mult mai bine reprezentat decât în ziua de azi sau, cel puţin în practica mea actuală nu mai văd atâtea reconstrucţii. Sunt convins că alţi colegi de-ai mei fac reconstrucţii. Totuşi, pe vremea respectivă, puteam să vedem o proporţie mai mare în favoarea reconstrucţiilor, având în vedere că operaţia de augmentare, cum aţi spus dvs. "de fiţe" adică non-necesară (operaţia la cerere) era abia la început şi atunci nu exista un număr foarte mare de candidate pentru augmentarea mamară. De aceea, lumea credea – datorită informării pe care o efectuam noi – că această operaţie se referă în principiu la reconstrucţia sânului după mastectomie, lucru perfect adevărat. Din păcate, în ziua de azi am publicizat foarte mult sânul "de fiţe" şi nu am publicizat aproape deloc reconstrucţia sânului după extirparea acestuia, după mastectomie. Acest lucru este un mare păcat, pentru că avem un risc de 8-11% dintre femei care dezvoltă pe parcursul vieţii o formaţiune tumorală la sân, lucru ce necesită extirparea parţială sau chiar radicală a acestuia şi o femeie poate să aibă, totuşi, un sân frumos, reconstruit de un chirurg plastician. Din păcate, noi nu publicizăm destul, oncologii nu trimit mai departe şi atunci intrăm într-un cerc vicios, în care ne asumăm o vină asupra lipsei de informare.

Carmen Okabe: Din păcate, pacientele care trec printr-o astfel de experienţă, dacă nu au şansa să discute şi cu un psiholog, rămân chiar cu traume. Nu-şi închipuie că sânul se poate reface. Am cunoscut o doamnă la patruzeci şi ceva de ani, era în spital, i se extirpase sânul şi era foarte traumatizată psihic, se gândea cum să ajungă acasă la soţ...Asta se întâmpla acum treizeci de ani, dar era o femeie de patruzeci de ani care nu ştia că există această posibilitate.
DR. Radu Ionescu: Da. Aici eu cred că este vina sistemului. Într-un fel, pentru toată lumea e mai uşor să se dea vina pe sistem, dar, din păcate, în acest caz este vina sistemului. Pentru că chirurgii oncologi, momentan, sunt supraaglomeraţi. Toată lumea merge către un singur centru, Institutul Oncologic Bucureşti (IOB). Acei oameni văd un număr foarte mare de pacienţi şi nu mai au timp realmente să facă trimitere către psiholog, către medicul plastician ş.a.m.d.. Teoretic, ar trebui ca sistemul de asigurări sau Ministerul Sănătăţii, pentru astfel de probleme de cancer, în care este un handicap foarte mare şi recuperarea este destul de dificilă, să acopere cheltuielile intervenţiei, să creeze un sistem în care să existe investigarea, screeningul pacientelor, pentru a nu ajunge la tumori de gradul IV – adică cazuri extrem de grele – şi să aibă un circuit bine pus la punct în acest sens. Din păcate, cu toate că există şi fundaţii pentru a ajuta femeile cu cancer de sân, momentan nimeni nu s-a gândit să pună bazele legale pentru un astfel de circuit. Adică: screeningul periodic prin ecografii sau mamografii, după care primul pas, trimiterea la oncolog, apoi la oncologul radiolog, analizele de bază de laborator, etapele în care mă refer la RMN (investigaţie modernă: imagistica prin rezonanţă magnetică), puncţie bioptică, act operator, radiologie cu consiliere psihologică şi în ultimă fază, normal, reconstrucţia sânului pentru reintegrarea socială şi psihică. Nimeni n-a pus bazele legale ale unui astfel de sistem. Trebuie să ne gândim că Statele Unite şi multe ţări din Comunitatea Europeană au depăşit de mult aceste probleme. Au un sistem foarte bine pus la punct. Asigurările plătesc în totalitate tot ce înseamnă şi reconstrucţie, şi operaţie şi, probabil aici este şi marele secret al disfuncţionalităţii acestui sector la noi. Dacă putem să spunem că în Statele Unite ajungem, cu tot cu tratament pentru o tumoră de sân, la un cost pe care asigurările îl plătesc, inclusiv cu psiholog, reconstrucţie, până la 200 de mii de dolari, în România asigurările plătesc pentru o tumoră la sân 400 de Euro. Problema este că pacienţii români, bineînţeles, şi pe bună dreptate, doresc exact acelaşi tratament, la acelaşi nivel profesional ca cei din restul Europei sau Statele Unite – şi eu, dacă aş fi în cazul ăsta, mi-aş dori acelaşi lucru. Problema este că acei 200 de mii de dolari nu sunt onorariul doctorului, ci sunt consumabilele, pentru că dacă vrei să faci chirurgie elitistă, dacă vrei să faci un tratament chemoterapeutic elitist, la un nivel internaţional, normal că trebuie bani. Şi atunci, de ce să se pună bază de circuit corect, dacă nu există finanţare?
În Statele Unite s-a ajuns atât de departe, încât acum există posibilitatea şi alegerea de a fi testat pentru 2 gene, care se numesc BRCA1 (breast cancer) şi BRCA 2. Aceste gene transmit cancerul la sân. Dacă avem o pacientă care în familie are antecedente de mastoză chistică, are mama sau o rudă de gradul I cu o formaţiune tumorală, provine din Europa de Est sau dintr-o zonă cu risc semnificativ oncologic la nivelul sânului şi celulele pozitive, are risc de cancer la sân în proporţie de 85%.

Carmen Okabe: Europa de Est este cunoscută ca având coeficientul de risc mult mai ridicat decât Japonia, de exemplu.
DR. Radu Ionescu: Şi atunci, normal, că dacă ştii că ai un risc de apariţie de 85%, apare soluţia din partea asigurărilor, să faci ceea ce se numeşte mastectomie subcutanată cu reconstrucţie imediată, mai exact nişte incizii minime, care sunt folosite şi în augmentarea de sân – se scoate tot volumul sânului, rămânând doar aprox. 5% din acest volum în spatele areolei, în spatele mamelonului, restul scoţându-se cu totul, rămânând numai anvelopa de piele şi, instantaneu, se introduce un implant mamar – înlocuitor de spaţiu – pentru respectiva suprafaţă. Şi atunci, de fapt, ce se întâmplă? Dacă nu ai glandă, nu mai ai unde să dezvolţi o formaţiune tumorală. Iar atunci, asigurărilor le convine să plătească acum, decât să le apară un caz de cancer pe care îl tratezi mai greu. Din păcate, la noi astea sunt vise. Am încercat în mediu privat să facem aceste investigaţii. Există acum o clinică de analize din Bucureşti care se ocupă de aşa ceva, trimite la Institutul de genetică din Belgia. Problema este că suntem foarte departe încă de momentul în care informarea socială a pacientei din România să fie generală şi screeningul este foarte slab, din păcate, şi aud oncologi, din ce în ce mai mulţi, care spun că au cazuri terminale. Paciente, care stau cu formaţiuni tumorale luni, şi chiar ani, şi efectiv nu sunt interesate ajung într-o stare de anemie de stadiu IV, un cancer cu metastaze generalizate. Atunci şi acei medici sunt blazaţi şi frustaţi, pentru că nu pot să-şi facă meseria. În multe ţări din Europa, există acest screening care înseamnă mai mult prevenţie – toată lumea se bazează acum mai mult pe prevenţie, nu pe tratare efectivă. Mulţumim pentru că avem atâtea metode de investigare care ne pot ajuta în punerea unui diagnostic în prealabil şi să prevenim nişte boli foarte grave. Dar, iar dau vina pe sistem. Lipsa unui sistem nu este vina doctorilor, nu-i vina ministrului, nu-i vina directorului de spitale, poate este vina Guvernului că face o subfinanţare la nivel de stat. Dar aici depăşim nivelul meu de activitate, şi cred că şi al dvs.

Carmen Okabe: Adevărat. Dar poate ne vom face auziţi, dacă vom fi mai mulţi....Să ne întoarcem la moda care este proliferată şi promovată în ultimii ani, mai ales prin televiziuni. Pentru că acolo sunt modelele noastre: ceea ce vedem în televiziune. Există, de la an la an, o schimbare în trend-ul pentru sâni. Sunt multe vedete care au făcut mai multe încercări - întâi au avut sânii foarte mari, deci cu implante foarte grele, pe urmă au revenit la unele mai mici, pe urmă le-au scos de tot... Care ar trebui să fie de fapt proporţia corectă pentru pacientele care-şi doresc asta? Adică, unde ar trebui medicul să fie foarte ferm, în a nu accepta ceea ce-şi doreşte pacienta?
DR. Radu Ionescu: Răspunsul este foarte clar. Nu există nişte normative legale, în funcţie de mărimea implantului, care să limiteze medicul sau pacientul. Problema care este? Sunt operaţii la cerere şi, atunci, teoretic, pacientul vine şi cere. Noi ca medici – sau cel puţin aşa văd eu această problemă - avem obligaţia întâi să facem educaţia pacientului. Se înţelege faptul că pacientul vine în primul rând la consultaţie la un medic să înţeleagă despre ce este vorba, să înţeleagă produsul. Nu putem să avem pretenţia ca pacienţii noştri să înţeleagă elemente de frumos pentru care noi ne-am antrenat şi pregătit ani de zile. Nu avem pretenţia să înţeleagă fiziologia, structura ţesuturilor moi, care repet, sunt lucruri pentru profesionişti. Obligația noastră este să facem pacientul să înţeleagă că mult mai importantă decât volumul, este forma. Şi, în momentul în care se merge pe premiza că forma este cea mai importantă, reuşeşti să faci pacienta să creadă că nu printr-un volum mare obţii ceva frumos, că dacă ar fi vorba numai de volum, de mărime, atunci toată lumea nu ar mai conduce maşini sport, ar conduce numai camioane, nu? – dacă vorbim de lucruri mari. Din punctul meu de vedere, frumuseţea este subiectivă şi de aici apar aceste inadvertenţe de alegere. Probabil sunt şi medici care spun: mare, îmi place! În sfârşit, asta intră şi la nivel subconştient, din punct de vedere al feminităţii zonei, sânii cu cât sunt mai mari cu atât mai mult atrag barbaţii ...dar important este să nu faci instinctual o mărire de sân. Eu cred că în frumuseţe există un singur element obiec-tiv, se numeşte armonia. Prin armonie, eu personal înţeleg armonia în diferitele părţi ale corpului. Adică, volumul îl dai în funcţie de nişte măsurători exacte, ce devin proporţii la nivelul corpului. Deci trebuie să evaluezi înălţimea, greutatea, forma coastelor, poziţia sânului pe torace, încât să încerci să respecţi liniile de aur trasate de oameni care s-au ocupat cu măsurători antropologice. Areola să fie la jumătatea braţului, pe linia de mijloc a claviculei, sânul să aibă o proporţie 60 de procente partea inferioară, 40 în partea superioară. Adică, există nişte măsurători clare, care ne determină teoria sânului perfect. Acum, tot eu consider că nu există un perfect natural sau sânul perfect armonios nu este un model fix. Totuşi lucrurile astea le diferenţiază. Eu cred că există un mic natural, un mediu natural, un mare natural. Pentru ca aceste diferenţe să fie mai uşor de înţeles, ar veni – vorbind de volum – o diferenţă de jumătate de cupă între aceste 3 valori. În momentul acela nu-i dai o variaţie prea mare de alegere pacientei, în acelaşi timp îi dai dreptul să aleagă şi să simtă că nu vine la medic să facă medicul ce-şi doreşte, ci îi dai posibilitatea efectivă, în funcţie de structura ei socială, de ideile ei, ş.a.m.d., să încerci să te adaptezi în nişte limite ale bunului simţ dictate de normalitate. În momentul în care tu încerci să educi pacientul şi pacientul nu vrea de nici un fel şi spune că vrea să arate ca Pamela Anderson, mie personal îmi convine să refuz un astfel de pacient pentru că, în timp, o să aibă de suferit, o să vină înapoi şi o să spună: „domnule doctor, dvs. eraţi medic, dvs. aveaţi obligaţia să mă faceţi să înţeleg să nu-mi aleg un sân mare". Mare păcat că în România se vorbeşte de volum şi nu de formă. Îmi pare rău să spun treaba asta, dar multe din pacientele mele şi ale altor colegi, din păcate îşi aleg nişte modele în care falsul este evident. Este foarte greu să-i explici cuiva şi să-i schimbi mentalitatea, că falsul nu este un lucru normal, este o greşeală. Şi că normalitatea şi ceea ce încercăm noi, chirurgii plasticieni, nu este ceea ce încearcă media să ne reprezinte: oameni cu bagheta magică. Nu avem nici bagheta magică şi maximum ce putem să facem sunt nişte îmbunătăţiri. Asta este tot.

Carmen Okabe: Să vorbim pentru cei care nu ştiu şi vor să aibă o idee, despre ce vrea să însemne intervenţia în sine, şi care sunt ultimele tehnici. Să explicăm pe scurt care sunt intervenţiile cu cel mai înalt grad de normalitate, adică unde rămân cicatrici minime sau deloc. Dacă există tehnici pe care le recomandaţi pentru un tip de sân sau altul. Cum era bancul ăla de pe vremuri, de câte feluri sunt sânii: mere, pere şi bretele! Noi practic aici, eliminăm bretelele şi, în funcţie de formă, bănuiesc că sunt tehnici de intervenţie mai de succes sau nu.
DR. Radu Ionescu: Da, într-adevăr. Hai să o luăm pe rând. Din punctul de vedere al inciziilor au exis-tat numeroase moduri. Incizia în şanţul submamar, care este cea mai comună, cea mai cunoscută. Incizia areolară, pe marginea areolei, la diferenţa de culoare între diferenţa de culoare a areolei şi culoarea pielii; fiind un degradeu de culoare, cicatricea este foarte slab vizibilă. După aceea, a existat cicatricea axilară – momentan nu pot să spun că este o cicatrice foarte des aleasă, fiind o zonă pe care femeia o descoperă cu uşurinţă şi existând anumite elemente de asimetrie, în momentul în care faci incizia pe acolo, distanţa şanţului submamar fiind destul de mare, este o operaţie destul de dificilă în care poţi să controlezi destul de dificil sângerarea – deci nu sunt foarte mulţi medici care folosesc incizia aceasta, eu personal nu o folosesc pentru a feri atingerea lanţului ganglionar ce se află în axilă. De asemeni, cu ceva ani în urmă, era intervenţia transombilicală, pe aceasta se făcea o tunelizare şi era exclusiv pentru implantele cu ser fiziologic care acum nu prea se mai folosesc – nu că sunt interzise, nu că nu mai există - dar pot să spun că un număr mare de chirurgi nu îl mai folosesc, datorită micilor imperfecţiuni ale acestor tipuri de implanturi. Şi acea incizie era un tip de incizie în care nu puteai să controlezi în nici un fel sângerarea, nu ştiai în nici un fel cum o să se aşeze. Diferenţa dintre tehnicile noi şi cele vechi constă în aceea că acum pot să spun că se face o chirurgie mult mai controlată, mult mai precisă.

Carmen Okabe: Cu un rezultat mult mai garantat?
DR. Radu Ionescu: Nu, un rezultat mult mai predictibil. Asta este diferenţa între chirurgia oarbă care se făcea cu degetul şi metodele tehnologice noi – mă refer la fibra optică, la radiobisturiu, la endoscop, deci toate sistemele care permit o chirurgie sub viziune directă, lucru care-ţi permite să controlezi spaţiul mult mai bine, să controlezi cu foarte mare acurateţe hemostaza, îţi permite să faci un buzunar (spaţiu unde se face implantul) foarte bine dimensionat pe mărimile implantului şi atunci îţi dă o mult mai mare predictibilitate a rezultatului postoperator. Numărul cel mai mare de incizii în momentul de faţă, vorbind strict de incizii, pot spune că sunt cele submamare, per ansamblu la nivel internaţional, după care sunt urmate de cele periareolare (în jurul areolei), iar numărul inciziilor ce se fac transaxilar este foarte mult redus. Există multe păreri pro şi contra privind incizia pe lângă areolă, este incizia care într-adevăr se maschează foarte uşor, dar nu trebuie să uităm că un 20% din populaţie dezvoltă nişte cicatrici hipertrofe sau cheloide (sunt nişte cicatrici roşii, dure care se observă foarte uşor) în zona areolei, ca un aspect foarte neplăcut. De asemenea, există posibilitatea să se lezeze uşor, dar nu în totalitate, glanda mamară, iar din cauza aceasta să existe o impregnare bacteriană a ţesuturilor. Atunci, normal, trend-ul internaţional în momentul de faţă, la marea majoritate a chirurgilor, este incizia în şanţul submamar, o incizie pe care încercăm să o facem în jur de 4,5 cm aprox. (depinde de tipul şi mărimea implantului, ş.a.m.d.) încercăm să o ascundem
foarte bine în pliu, încercăm să ancorăm de planuri profunde această cicatrice, să o facem cât mai puţin vizibilă. De asemenea, încercăm să folosim fire de sutură reabsorbabile de foarte bună calitate, care să nu formeze cunoscutele glanuloame de fir, rejecţii de fire ş.a.m.d., lucrul acesta permiţându-ne o cicatrice de foarte bună calitate. Din punct de vedere al planului din care se pune implantul, sunt foarte multe planuri, foarte multe tehnici, cum spuneam şi mai devreme, şi eu cred că adevărul absolut nu se ştie.

Carmen Okabe: Să aplici fiecărui caz ce i se potriveşte mai bine.
DR. Radu Ionescu: Da, numai atunci există cele mai bune rezultate. Pentru că, în principiu, în momentul când o tehnică despre care se discută este larg acceptată, înseamnă că are nişte rezultate foarte bune, altfel nu s-ar discuta despre ea. În acelaşi timp, oricare din tehnicile general acceptate are şi pacienţi cu rezultate mai slabe. Capabilitatea chirurgului de sân din ziua de azi este capacitatea de a adapta una din aceste tehnici pentru pacient în funcţie de (cum spunem noi) materialul clientului, dezideratul pacientei, un rezultat cât mai aproape de normalitate cu o fiabilitate cât mai lungă în timp şi cu dureri şi o perioadă de recuperare cât mai scurtă.

Carmen Okabe: Ce îmi puteţi spune despre calibrele sânilor, mic natural, mediu natural, care a fost cel mai mare sân pe care l-aţi implantat vreodată?
DR. Radu Ionescu: Eu, în principiu, încerc să nu duc volumul sânilor prea departe. Acum, ţine foarte mult de tipul de pacienţi pe care-i ai. Dacă ai, de ex. nişte paciente cu spate foarte lat (nişte halterofile), normal, atunci trebuie să foloseşti implante mai mari pentru a veni în proporţie cu corpul lor. In practica mea, pacientele sunt tinere între 25-35 de ani, care au un lucru în comun – sunt foarte slabe. De ce? Nu ştiu. Dar cel mai greu lucru este să încerci să ascunzi un implant la o pacientă foarte slabă. Fiind foarte slabe, apropo de volume, eu merg pe premiza formă – dar, ca să fac pe plac şi să vă răspund de volume, încerc tot timpul să mă aflu în variaţia unei cupe C, un B jumate - C, care mi se pare, ca medie, o alegere corectă, echilibrată. Asta înseamnă implante, în medie, între 260ml şi 300ml.

Carmen Okabe: Poate pentru nişte actriţe de XXX...
DR. Radu Ionescu: Noi încercăm prin această operaţie să avem o fiabilitate cât mai mare în timp. Teoretic, un medic nu trebuie să fie de acord să-i pună unei paciente sânii pentru soţ, pentru meserie, pentru societate...ci trebuie să-i pui pentru ea, pentru a-i rezolva nişte probleme de ordin psihic, de integrare socială, de adaptabilitate şi atunci, nu modific o parte din corp numai ca să aibă succes în filmele XXX. Nu spun că unele dintre ele nu au avut un succes real cu aceşti sâni sau că nu au fost fericite sau au făcut pe alţii fericiţi, dar cred că se poate, indiscutabil, chit că fac o mărime mare, să încerc să fac o formă naturală, deci să nu se observe celebrul step off, diferenţa între partea superioară, zona de la claviculă şi implant – să vină într-o pantă naturală, fără să se observe vreo diferenţă. Şi atunci, dacă încerci să găseşti aceşti sâni naturali într-o pantă normală, cu partea de sus şi decolteu vizibil, indiferent că faci un sân mare, încerci totuşi să găseşti o formă naturală care, cred eu, este mai importantă decât volumul efectiv. Probleme unde este? Când reuşeşti să pui şi un implant mamar mare şi reuşeşti să faci şi o formă naturală, respectiva pacientă care a ţipat pentru un implant aşa de mare tot nu o să fie fericită, pentru că nu o vezi de la 2 km, dar... Şi atunci, adevărul nu ştiu unde e. În cazul în care, din anumite motive, am ales să fac implante destul de mari, am încercat să le fac atâta timp cât am ştiut că pot obţine o formă naturală. Fals, mie nu-mi place.

Carmen Okabe: Care e costul acestor intervenţii? Depinde de mărimea implantului? De timpul de operare? Lumea nu ştie ce fel de anestezie se face, locală sau totală, cât durează intervenţia, cum se pot recupera?
DR. Radu Ionescu: Trebuie înţeles un lucru. Nu ar fi fost un lucru corect din partea companiilor care produc implante, ar forţa mâna doctorului într-un fel, dacă ar fi preţuri diferite. Este acelaşi preţ, fie că vrei un implant de 200ml sau unul de 500ml. Pe acelaşi model şi tip de implant, nu diferenţiază preţul. Într-adevăr, pentru tot ce depăşeşte 500ml, deja vorbim de comandă specială, pentru că, în afară de anumite zone de pe această planetă, cum este Texasul (Statele Unite), unde se folosesc volume aşa mari, în rest sunt absolut la cerere şi atunci poate să crească preţul. Repet, acestă problemă este considerată diferit de diversele companii producătoare. Există companii care nu fac nicio diferenţă, dar există companii care fac o diferenţă la volume mari, din punctul meu de vedere, mai mult decât necesară. Referitor la timp. După cum spuneam, există mai multe tehnici. Teh-nicile trebuie adaptate în funcţie de pacientă. Între aceste tehnici există diferenţe de timp, în funcţie de complexitatea tehnicii pe care vrei să o utilizezi. Nouă, chirurgilor, ne place să credem că facem lucrurile cât mai complicate - cu cât e mai complicat, cu atât e mai bine. Probabil nu e întotdeauna adevărat, poate că lucrurile cele mai simple sunt cele mai bune. Dar, în medie, o operaţie ţine între 1 oră - 1 oră jumătate. Se desfăşoară sub anestezie generală. După operaţie, pacienta este conştientă, poate să comunice cu aparţinătorii, se poate ridica singură din pat, poate să meargă la toaletă, poate să primească vizite, a doua zi de dimineaţă urmând să i se schimbe pansamentul şi să poată pleca acasă. Normal, după anestezie generală, legea spune că trebuie să o ţii în urmărire postoperatorie cel puţin 24 ore. Neexistând dureri, pacientele sunt foarte comunicative, li se pare foarte uşor şi asta este destul de rău, pentru că se cred „superwomen", uită că au avut o intervenţie cât se poate de serioasă. Nu trebuie să bagatelizăm chirurgia sânului, care este o chirurgie de înaltă performanţă şi de mare atenţie. Dar fiindcă nu le doare, cred că s-au vindecat peste noapte şi atunci încep să facă efort, lucruri care sunt interzise. Sunt câteva reguli de bază, pe care pacienta trebuie să le respecte - vorbesc în cazul recomandărilor mele, alţi colegi au alte recomandări, în funcţie de tehnicile pe care le utilizează - şi aici este o recomandare pe care vreau să o fac acum, prin intermediu dvs.: utilizaţi recomandările medicului dvs., nu încercaţi să luaţi operaţia altui medic şi recomandările mele, pentru că nu este corect şi fiecare medic în parte îşi alege recomandările. În cazul meu, trebuie să poarte o bustieră timp de o lună jumătate, nu trebuie să ridice greutăţi peste 3,5 kg timp de o lună jumătate, trebuie să doarmă pe spate, nu trebuie să se lovească, nu trebuie să ridice cotul deasupra umărului. Prin aceste recomandări, încercăm să protejăm cât de mult se poate zona operată, pentru a avea o vindecare printr-o imobilizare relativă a zonei respective. De asemenea, trebuie să vină la control şi pansament la 7, 14 şi 30 de zile, şi la 6 luni postoperator. În următoarele 6 - 12 luni se observă rezultatul final al acestor sâni. Recuperarea din punct de vedere social este imediată, adică a 2-a zi după operaţie poate să plece, să meargă la serviciu, atâta timp cât nu face o muncă fizică, dificilă.

Carmen Okabe: Ce previzionaţi pentru viitor? Sau, mai bine spus, în România se vorbeşte în momentul de faţă de o criză economică generală. Ea afectează şi această parte a vieţii noastre. Există o diferenţă în munca dvs. şi în rezultatele financiare în acestă ultimă perioadă? Sunt mai puţine cazuri care apelează la intervenţii de acest gen?
DR. Radu Ionescu: Nu pot să spun că există o diminuare. Studii de marketing efectiv nu am făcut, dar având în vedere că noi lucrăm într-un domeniu în care era cunoscută creşterea de 20% în fiecare an – deci, de la an la an aveam o creştere, acum nu am avut creştere, dar am rămas la acelaşi nivel. Din punct de vedere al crizei, cel puţin în România sau în ţările latine, cred că oricât de „groasă" ar fi criza, femeile vor vrea să fie frumoase. Şi, atunci, pentru că frumuseţea contează foarte mult şi este un adjuvant fizic foarte puternic, mai ales într-o perioadă de criză în care femeile sunt şi ele afectate din punct de vedere al decepţiei, al depresiei, ca fiecare om din societate, femeile îşi găsesc o scuză pentru mici îmbunătăţiri, ex. să-şi schimbe părul... şi atunci îşi amintesc de nişte probleme mai serioase, ce ţin de chirurgie estetică.

Carmen Okabe: S-ar putea să se întâmple şi invers, adică să aveţi totuşi o creştere. Stăteam şi mă gândeam că dacă sunt foarte multe funcţionare publice care o să-şi piardă slujbele, poate că unele vor să facă o carieră ca dansatoare într-un club şi atunci o să apeleze la acest gen de operaţii.
DR. Radu Ionescu: Din păcate, eu nu pot să ajut. Ca dansatoare în club trebuie să aibă ceva care să nu fie natural, deci nu o să fie în segmentul meu de adresabilitate, decât dacă o să vrea sâni naturali. Dar nu cred că chirurgia estetică se adresează unui om care tocmai şi-a pierdut serviciul. Conform studiilor internaţionale de specialitate, chirurgia estetică se adresează clasei medii, medii-superioare şi clasei superioare. În practica mea, preţul este de aproximativ 4.000 de euro, şi conţine operaţia, implantul mamar, consultaţiile postoperatorii, bustiere, tot ce înseamnă internarea, anestezia, deci un pachet absolut complet. Singurele costuri ce nu pot fi incluse sunt analizele preoperatorii, de sânge, analize ce pot deveni un motiv de anulare a intervenţiei, în cazul în care descoperim vreo maladie. Pentru că chirurgia estetică se adresează exclusiv oamenilor ce sunt perfect sănătoşi şi fără alte probleme ce ar putea complica rezultatul postoperator.

Carmen Okabe: Aveţi un mesaj pentru cei care ne vor citi? Vorbim de specialiştii în estetică, care, fără să fie doctori, intră foarte mult în contact cu femeile - vorbim de esteticiene, de masoterapeuţi - şi au posibilitatea de a vorbi (de multe ori ei sunt luaţi drept confidenţi) cu clientele, pacientele lor.
DR. Radu Ionescu: Da. Este un mesaj destul de scurt şi pe care l-am repetat de mai multe ori în acest interviu. Încerc să-l conchid. Dacă vă doriţi implante, căutaţi naturalul, interesaţi-vă de formă şi mai puţin de volum.

Carmen Okabe: Eu vă mulţumesc şi sper că acum, după aflarea atâtor detalii, multe din cititoarele noastre, ca şi mine de altfel, or să fie mulţumite cu ce au.
DR. Radu Ionescu: Mulţumesc pentru timpul acordat.

Informații suplimentare: www.estet-x.ro