O suprafaţă de aproape 2 m2, un ţesut suplu, întins, rezistent, extensibil sau, şi mai mult, impermeabil. Pielea, cel mai întins organ al corpului uman, cumulează de una singură toate aceste trăsături. Acest plic viu care se reînnoieşte constant ne protejează contra razelor ultraviolete, micro-organismelor şi contra şocurilor. Cei 2 milioane de pori ai săi contribuie la reglarea temperaturii corporale prin retenţia sau eliminarea de apă. Pielea este de asemenea o mică uzină pentru vitamine. Luându-şi energia de la soare, ea fabrică vitamina D, esenţială pentru fixarea calciului în oase.
Rolul cosmeticelor este de a ocroti funcţiile naturale ale pielii, de a-i asigura igiena şi de a o proteja contra agresiunilor. Formula acestora trebuie să răspundă anumitor criterii precise şi bine codificate de stabilitate şi de inocuitate (însuşire a unui agent fizic, chimic, biologic de a nu constitui un pericol pentru organism).
Tensio-activii, care pot fi găsiţi în săpunuri, curăţă pielea prin antrenarea grăsimilor pe care se fixează impurităţile şi germenii din ambient. Produse indispensabile igienei corporale şi vectori cosmetici, aceste elemente se regăsesc în formulele cremelor, gelurilor, deodorantelor, gelurilor de duş, etc.
Pielea trebuie protejată contra efectelor solare,
deoarece razele UVA şi UVB pot provoca, pe termen lung, cancere cutanate. Produsele anti-UV sau fotoprotectorii absorb lungimile de undă periculoase. Dintre produsele recent descoperite se utilizează foarte mult oxidul de titaniu, a cărui putere de absorbţie a luminii este remarcabilă.
Oxidarea este un alt element nociv pentru piele. Au fost create produse special pentru a captura radicalii liberi toxici, responsabili de îmbătrânirea pielii. Cremele hidratante şi hrănitoare, pe bază de vitaminele C şi E, luptă contra acestor efecte: degradarea elastinei şi densificarea reţelelor de colagen responsabile pentru pierderea elasticităţii, riduri, etc.
Morfologia şi componentele pielii
Pielea reprezintă 10% din masa corpului uman. Ea îşi datorează supleţea şi rezistenţa ţesuturilor care o alcătuiesc. De o grosime de mai puţin de 5 mm, derma şi epiderma conţin moleculele naturale de protecţie (cheratine), de culoare (melanine) şi de nutriţie (poliglucoze, lipide şi vitamine). Epiderma, stratul extern al pielii, groasă de 0,10 mm, asigură impermeabilitatea apei şi rezistenţa sa. Epiderma se reînnoieşte la aproximativ fiecare 4 săptămâni, prin eliminarea celulelor moarte superficiale. În dermă, strat dens şi ferm al pielii, se ascund toate structurile vii: vasele sanguine, foliculii piloşi, fibrele de colagen şi elastină, glandele sudoripare şi glandele sebacee. Cele din urmă secretă sebum, o substanţă grasă şi acidă, indispensabilă pentru lubrifierea pielii şi protejarea sa contra numeroaselor bacterii. Hipoderma, zonă subcutanată, este un ţesut gras, lobular format din adipocite (celule grase). Este o "saltea" protectoare, izolantă termic şi un rezervor energetic (lipide, acizi graşi). Ţesuturile structurante ale pielii (conjunctiv, corneean şi fibroplastic) sunt primele responsabile de aspectul nostru. În parte produsele cosmetice acţionează asupra acestor ţesuturi. Printre elementele lor constitutive colagenul, elastina şi cheratinele joacă cel mai important rol în evoluţia tisulară. La bebeluşi absenţa cheratinei este cea care provoacă înroşirea pielii. La adulţi, structurile melanice se dezvoltă sub acţiunea razelor solare şi provoacă bronzarea. Potrivit locului unde se găseşte pe corp, pielea nu prezintă aceeaşi morfologie: mai mult sau mai puţin elastică, umedă sau uscată, mai mult sau mai puţin consistentă, poroasă, palidă sau bronzată. Calozităţile şi tenul încărcat se datorează rolului său protector. De altfel, sistemul pilos este repartizat inegal şi are o funcţie de reglare a producţiei de sebum. Capacitatea de autoapărare a pielii este surprinzătoare: după rană ea se reconstruieşte cu uşurinţă. Pielea este un fotoprotector eficient; ea asigură, de asemenea, termoreglarea epidermei, prin reţinerea sau eliminarea apei. Graţie producţiei constante a unui film hidrolipidic la suprafaţă, pielea acţionează ca barieră contra penetrării agenţilor microbieni şi micozelor. Graţie numeroşilor receptori senzoriali şi multiplelor inervaţii, pielea culege şi transmite creierului informaţii senzoriale.
Epiderma, derma şi hipoderma
Strat extern al pielii, epiderma (0,1 mm grosime în medie) este stratificată. În zona profundă a
epidermei, la nivelul joncţiunii dermo-epidermice, celulele bazale (stratum germinatum) regenerează în continuu ţesutul epitelial cheratinizat. În câteva săptămâni acele celule tinere vor migra la suprafaţă, se vor aplatiza şi se vor cheratiniza. Se înconjoară de un film lipidic, apoi mor. Ultima etapă este cea a uscării stratului superficial, stratum corneum, care va elimina celulele moarte prin descuamare. Stratul suprabazal al epidermei, stratum granulosum, constituie corpii mucoşi Malpighi, care conţin, inegal repartizate, celulele melanocitare. Dedesubt, stratum spinosum este alcătuit din celule cu efect imunitar sau celule Langerhans.
Derma, strâns legată de epidermă prin intermediul membranei bazale (strat de colagen specializat), este un ţesut conjunctiv ce asigură atât funcţiile de coeziune, cât şi pe cele de hrănire a pielii. Conţine ţesutul fibrilar proteic (fibroblaste), foliculii piloşi, glandele sebacee şi sudoripare. Derma este prevăzută cu o importantă reţea de terminaţii nervoase şi cu o vascularizare limfatică şi sangvină bogată. În această zonă se întinde reţeaua fibroasă macromoleculară a pielii, ţesut alcătuit din colagen, elastină, glycoproteine şi proteoglicani.
Hipoderma, zonă sub-cutanată, este un ţesut grăsos lobular, alcătuit din adipocite (celule grase). Este un strat protector, izolant termic şi rezervor energetic (lipide, acizi graşi).
Apa
Apa reprezintă elementul constitutiv principal al corpului uman, aceasta reprezentând în proporţie de 70% masa totală a corpului şi în proporţie de 16% masa extracelulară.
Perspiraţia
Perspiraţia constituie prima modalitate permanentă de eliminare a apei corporale. Este vorba de o emisie gazoasă lentă, care se perpetuează de-a lungul stratului mucos Malpighi şi a stratului corneean. Oricare ar fi condiţiile externe, pielea se "deshidratează".
Perspiraţia, insensibilă şi continuă, reprezintă fluxul hidric normal, propriu tuturor indivizilor. Ea antrenează eliminarea a aproximativ 500 ml de apă în fiecare zi.
Transpiraţia
Un alt mod de eliminarea a apei este transpiraţia. Este vorba de o emisie mai mult sau mai puţin abundentă de apă, ce are loc după o expunere la căldură sau în relaţie cu efortul fizic. Această pierdere de apă este legată de activitatea glandelor sudoripare şi de vasodilatarea porilor pielii. Aceste glande se află la limita dintre dermă şi hipodermă, pe toată suprafaţa cutanată, dar cu o distribuţie mai puternică în zonele unde epiderma este mai densă (picioare, palme) sau cu rol mai important (axile, părţile păroase ale feţei şi coate, coapsa interioară, vintre, etc). Avem aproximativ 25 de milioane de astfel de glande. Sub efectul căldurii, glandele sudoripare acţionează mai puternic. Într-adevăr căldura activează circulaţia sangvină şi dezvoltă o dilatare vasculară.
Deshidratarea
Global, bilanţul cotidian de pierdere de apă este de la 800 la 1000 ml de apă pe zi. Pierderea apei din piele poate induce, în anumite cazuri, patologii grave, ce depăşesc simplul efect de aspect.
Desicarea (deshidratarea pielii), bine cunoscută la copii, poate ajunge a le pune chiar viaţa în pericol. Căldura antrenează o deshidratare profundă, completată de capacitatea redusă a pielii de a reţine apa; într-adevăr protecţia epidermică a bebeluşului este în continuare cea a unui embrion (absenţa cheratinei). În general, o piele care se deshidratează parţial este numită o piele uscată. În numeroase cazuri, această stare îşi are originea în factori genetici care antrenează insuficienţe la nivelul cheratinozei dermei. Pielea îmbătrânită, atrofiată (glucoaminoglicanii din cimentul dermic şi-au pierdut capacitatea de a reţine apa), reprezintă sediul unei alte forme de pierdere a apei din piele - în acest caz factorul de retenţie a apei este cel afectat: pielea se ridează şi devine aspră cu predispoziţie la descuamare.
Hidratarea
Având în vedere complexitatea schimburilor cutanate şi circulatorii de la nivelul pielii, folosirea produselor cosmetice este recomandată pentru a proteja pielea şi a regla hidratarea. Totuşi o utilizare abuzivă sau incoerentă poate fie să încetinească schimburile şi să priveze suprafaţa externă de un factor de umidificare sau de un depozit lubrifiant, fie, din contră, să crească penetrarea apei şi să dezechilibreze circulaţia hidrică.
Pielea nu absoarbe apa în mod direct; din contră, intervenţia unui amestec corp gras/apă dispersată (emulsionată) face posibilă această operaţie printr-un fenomen similar aceluia al capilarităţii (efect de înmuiere ameliorat). Astfel se poate hidrata o piele uscată.
Glicerolul este cel mai recomandat dintre activii de hidratare: este higroscopic, lubrifiant, se evaporă puţin şi biocompatibil. Cosmeticienele recomandă folosirea cremelor astringente. Unul dintre compuşii cunoscuţi este clorhidrolul (AI2 (OH)5CI), nH2O, un derivat hidro-aluminic cu putere astringentă şi probabil de reţinere a apei; un altul este alantoina, compus astringent foarte eficient, având în vedere puterea complexă asupra cheratinei pielii. Cremele ce reţin apa, pe bază de emulsii, lipozomi şi polimeri hidroregulatori, conţin adesea gliceroli şi alţi polialcooli, printre care unele glucozide. Acestea au contribuit eficient la dezvoltarea compoziţiilor cos-metice în acest domeniu.
Anumite schimburi osmotice provocate sunt benefice şi se pot produce la contactul pielii cu un produs precum argila, îmbibată în apă şi conţinând ioni mobili: două mijloace, apa şi argila de exemplu, cu conţinut ionic diferit sau cu concentraţii diferite ale aceluiaşi ion, pot, în principiu, să echilibreze concentraţia lor prin difuzare atunci când sunt puse în contact prin intermediul unei membrane semi-permeabile. Cosmetologia recomandă băi de nămol care acţionează prin osmoză pentru a ameliora acest schimb.
Cheratina
Cheratina intră în structura elementelor cornoase ale pielii, părului şi unghiilor. Aceste proteine fibroase şi insolubile în apă asigură impermeabilitatea şi protecţia faţă de agenţii din exterior. Facem diferenţă între cheratina moale care se găseşte în epidermă şi cheratina dură, prezentă în unghii şi în firele de păr. Cheratina este produsă de cheratinocite, celule care, la fel ca melanocitele, celulele Langerhans şi celulele Merkel, constituie epiderma. Aceste cheratinocite au o durată de viaţă ce variază între 35 şi 45 de zile şi mor în drumul lor către suprafaţa pielii. Este fenomenul de descuamare. Producţia lor se accelerează în locurile cele mai predispuse la fricţiuni (mâinile, picioarele). În cheratină se observă o concentraţie ridicată de cysteină, un acid aminat sulfat (de la 14% la 16% din masa totală a acizilor aminaţi) şi o cantitate mică de hydroxiproline şi lysine. Forma helicoidală a lanţului polipeptidic se descrie prin măsura arcului meridian (0,50 nm) ceea ce corespunde unei secvenţe medii de 3,6 acizi aminaţi pe răsucire (înfăşurare). Cheratinizarea este un proces continuu, de la celulele suşe până la maturizarea celulară, din profunzime până la suprafaţă.
Melanina
Elemente ale epidermei, melanocitele produc melanină. Acest pigment natural maro este la originea culorii pielii şi a părului. În funcţie de localizarea şi densitatea acestui pigment, sensibilitatea faţă de lumina solară este diferită. Ceea ce explică faptul că blondele cu pielea albă sunt mult mai vulnerabile în faţa soarelui decât brunetele cu pielea închisă. Melaninele derivă dintr-un acid aminat special, tyrozina. Acest acid aminat, după hidroxilare, este supus unui proces complex de reacţii de oxireducere: hidroxilarea enzimatică a tyrozinei de enzima tyrozinaza furnizează dyhidroxi - 3,4 phenilalanină, care evoluează prin oxidare enzimatică în dopaquinonă. Potrivit unei scheme reacţionale multistadii, după ciclizare, decarboxilare şi oxireducere obţinem structurile melanice care sunt forme indolice policondensate. Aceste forme policondensate, mai mult sau mai puţin regulate ca formă, sunt responsabile de bronzare şi de culoarea neagră a pielii. Existenţa acestor structuri plachetare conferă melaninei două proprietăţi:
• o putere fotosensibilizatoare, adică o fotoexcitare sub acţiunea luminii vizibile;
• o capacitate de dezactivare prin structurile phenotiazinice ale anumitor intermediari foarte activi, numiţi radicali liberi, precum radicalul hidroxil care este produs în mediul viu, plecând de la oxigen.
Efectul razelor solare asupra melaninei este relativ bine-cunoscut. Este însoţit de o modificare a culorii pielii, bronzarea. Aceste efecte sunt consecutive schimbărilor structurale ale melanocitelor. Adesea este vorba despre o schimbare a mesajului genetic în modul de producţie a intermediarilor melanici, de exemplu chiar la nivelul tyrozinei sau a enzimei tyrozinaze cu care este cuplată. Este cazul indivizilor albinoşi care sunt lipsiţi de melanină. Cunoaşterea mecanismelor de biogeneză a melanocitelor are repercusiuni directe asupra procedeelor cosmetice de decolorare a părului. Deschiderea părului constă, de exemplu, în distrugerea şi solubilizarea melaninei.
Colagenul
Colagenul prezent în piele reprezintă proteine organizate în fibre, responsabile de coeziunea ţesuturilor şi de rezistenţa acestora. Constituie o parte importantă a oaselor, cartilajelor şi a pielii. Degradarea acestuia explică naşterea ridurilor şi a alterărilor pielii. Urzeala (bătătura) fibrilară este alcătuită din torsade, ansambluri de trei unităţi tropocolgenice care formează fibra colagenică a cărei masă musculară este evaluată la 300.000 daltoni. Într-o fibră de colagen, curbura arcului meridian al elicei, determinată prin raze X, este de 0,3 nm (distanţa potrivit axei longitudinale între două planuri de înfăşurare a elicei), iar distanţa între ture este de aproximativ 1 nm. Aceasta depinde de natura şi de gradul de hidratare a lanţului. Am identificat mai multe tipuri de bastonaşe de colagen dintre care cel puţin 5 sunt prezente în piele. Analiza compoziţiei chimice a lanţurilor de colagen a scos la iveală prezenţa prolinei, a hidroxiprolinei (10-15% din masa acizilor aminaţi) şi a hidroxilysinei. Reţeaua este menţinută prin legături laterale de hidrogen (NH...O=C). Sunt bastonaşe de 300 nm lungime şi 1 nm în diametru, distribuite longitudinal după axa fibrei, observabile la microscopul electronic. Densitatea fibrelor şi, prin urmare, a proprietăţilor mecanice, se datorează prezenţei legăturilor de hidrogen, produse în special de hydroxilysine şi de hidroxiproline, care au un efect de susţinere important în interiorul lanţurilor proteice cu mijloc glucosidic. Vom observa de asemenea că sensul de înfăşurare a elicei este dat de modul de înlănţuire a acizilor aminaţi, acesta fiind, la rândul lui, determinat de prezenţa grupelor proline.
Elastina
Elastina reprezintă proteine bogate în acizi aminaţi cu caracter hidrofob organizate în fibre, care conferă elasticitate şi rezistenţă ţesuturilor. Aceste proteine au proprietăţi de rezistenţă mecanică şi de elasticitate, necesare întăririi cimentului intercelular. Proteinele se prezintă ca o împletire închisă şi tridimensională de fibrile cu masa moleculară de la 60 la 70.000 daltoni, intim îmbinate cu fibrele de colagen.
Sursa proprietăţilor fizice remarcabile este legată de prezenţa unui agent reticular, desmozina, o tetrapetidă de lyzină, al cărui rol este analog punţilor disulfurate din cheratine, dar fiind mult mai flexibile. Fiecare fibră de elastină (tropoelastină) este alcătuită din mai multe sute de acizi aminaţi, iar asocierea între fibre şi ciment interfibrilar se realizează prin intermedierea microfibrilelor de tip glicoproteinic. La fel ca la colagen, degradarea
elastinei pe măsură ce îmbătrânim duce la ridarea şi la subţierea pielii.
Lipidele
Stratul lipidic hipodermic constituie o saltea adipoasă. Componentele substanţei lipidice extra-celulare sunt bine cunoscute. Sunt corpi graşi denumiţi astfel datorită prezenţei unui lung lanţ hidrocarbonat aliphatic sau policiclic, asociat unui cap polar acid, ester sau alcool. Utilitatea lor vitală este adesea subestimată, chiar ignorată, din cauza imaginii negative pe care o au lipidele în ceea ce priveşte aspectul. Sunt materiile de bază ale mediului de hrănire cu glucoside. Sunt de asemenea regulatori termici.
Glandele sebacee secretă lipide sub epidermă la nivelul foliculilor piloşi şi eliberează sebum (60% trigliceride de acizi graşi liberi şi 30% ceară dintre care 10-15% scualen). Filmul lipidic, "film gras" de natură seboreică, evoluează în compoziţia sa odată cu vârsta, începând de la pubertate. În contact cu aerul aceste secreţii se oxidează (legături duble de sphingolipide, acizi graşi şi
derivate din scualen) şi produc substanţe rău
mirositoare.
Comedoanele, mici saci membranari, sebacee de culoare maro-negru care astupă porii pielii, trebuie eliminaţi deoarece bacteriile găsesc în ele un mediu ideal pentru a se înmulţi. Formulările cos-metice au ca scop distrugerea mediului bacterian şi
într-o anumită măsură facilitarea evacuării substanţelor grase de la suprafaţă.
Receptorii pielii
Putem număra 600.000 receptori ai atingerii şi cel puţin 200.000 de receptori pentru detectarea temperaturii. Cunoscuţi sub numele de papile sau corpus-culi Merkel, Meissner şi Golgi, aceştia se prezintă sub diferite forme: bulb, ghem, coş, sac sau fibre filamentare. De natură proteică, localizaţi în dermă şi în vecinătate cu epiderma, aceştia captează mesajele şi le transportă către zonele sensibile ale creierului, sub formă de microcurenţi electrici. Ei primesc în schimb un răspuns plăcut sau dureros în funcţie de eveniment.
În cele două cazuri, aceiaşi centri nervoşi sunt cei solicitaţi. Neuromediatorii chimici, a căror producţie este programată de creier, sunt mesagerii emoţiilor noastre.
Cunoaştem mai mult de 200 de astfel de neuromediatori: dintre care serotonina, noradrenalina şi catecholaminele sunt cele mai numeroase. Pielea şi creierul au în comun douăzeci. Celulele pielii, melanocite şi cheratinocite, produc şi ele substanţe chimice necesare menţinerii echilibrului psihologic. Tot la fel vasodilatarea, secreţiile sudorale şi fenomenele inflamatorii provin din centri cutanaţi analogi.
Toate emoţiile noastre, de la durere până la emoţii legate de psihicul nostru, sunt astfel transmise şi analizate.
